– Este cel mai vizibil actor român tânăr al momentului, datorită personajului Vlad Ţepeş, pe care l-a interpretat de două ori. Mai întâi, în filmul românesc „Egregora: Comoara pierdută”, regizat de Andrei Chiriac, care i-a adus un succes uriaș. A urmat serialul străin „Ascensiunea Imperiilor: Otomanii”, o docu-dramă regizată de Emre Şahin, care se află în topul vizionărilor pe platforma de streaming Netflix. Însă portofoliul lui Daniel e mult mai bogat: a jucat în seriale de televiziune, face mult teatru, produce scurtmetraje, este trainer de actorie la Academia „Studiourile Buftea”… Adevărate recorduri pentru un om în vârstă de 30 de ani. Aşa că o discuţie cu el se impunea… –
Țepeș – un om ca toți oamenii
– Ţi-ai dobândit celebritatea cu un rol istoric: Vlad Ţepeş, „cel mai internaţional” domnitor român, pe care l-ai întruchipat în două producţii, una românească şi cealaltă străină. A fost greu?

– A fost un rol foarte important pentru mine, iar presiunea cea mai mare pe care am resimţit-o a fost aceea de a reuşi să-l umanizez pe Vlad Ţepeş, pentru că, din fericire, în ambele producţii, asta s-a dorit: să-i dăm acestui personaj istoric o dimensiune umană pronunţată, Vlad Ţepeş să nu mai fie vampirul Dracula, aşa cum s-a întâmplat în ultimii 50 de ani în literatură şi în film. În prima producţie, „Egregora: Comoara pierdută”, Andrei Chiriac, regizorul, scenaristul şi producătorul filmului, şi-a dorit să-l înfățișeze pe tânărul Vlad, omul Vlad, aflat încă la început de drum, care greşeşte, dar şi învaţă din toate greşelile pe care le face. Deci, aşa cum spuneam, şi-a dorit să-l elibereze pe Vlad din „cutiuţa” istorică mult părea strâmtă în care era vârât, să-i dea şi dimensiunea umană, să-i îmbogăţească profilul psihologic… La cel de-al doilea proiect, „Otomanii”, interesant este că, deşi scenariul iniţial era destul de clişeistic, (Vlad, domnitorul matur, de această dată, era tiranul care taie şi spânzură şi trage în ţeapă), regizorul Emre Şahin, care a fost şi scenaristul serialului, s-a răzgândit şi, încă din prima discuţie, mi-a spus lucrul care m-a bucurat cel mai tare: „Îmi doresc să-l umanizăm pe Vlad şi să scoatem din mintea oamenilor povestea cu Dracula! Vreau să vedem omul! Vreau să vedem că iubeşte, vreau să vedem că uneori îi e şi teamă, că uneori nu ştie ce hotărâre să ia… Vreau să-l vedem şi vulnerabil, vreau să fie un om ca toţi oamenii, în ciuda puterii lui, ca domnitor, astfel încât spectatorul să poată să empatizeze cu el mai uşor.”
Corecție la manualele de istorie
– Şi cum te-ai pregătit pentru Vlad Ţepeş, un personaj copleșitor totuși…?

– M-a ajutat faptul că deja eram pasionat de Ţepeş, aveam acasă un raft întreg din bibliotecă plin doar cu cărţi dedicate lui. Aveam deci o perspectivă destul de clară asupra lui, aveam un bagaj de informaţii solid… Însă chiar şi așa, când am plecat la filmări, tot m-am cărat cu jumătate de raft după mine, să pot reveni, la nevoie, asupra unor aspecte. De asemenea, mersesem deja prin multe dintre locurile pe unde Ţepeş a trăit sau doar a trecut: la cetatea Poienari, la Curtea Veche din Bucureşti, la Mânăstirea Snagov, pe care el a construit-o şi unde se presupune că a şi fost îngropat… Sigur, până la urmă, tot ce am putut să obţin din izvoarele istorice europene şi româneşti (NU din cele otomane) au fost nişte informaţii destul de seci, care se concentrau, cel mai adesea, pe acţiunile lui politice, militare şi economice. Informaţii despre omul Vlad Ţepeş sunt foarte, foarte puţine, aşa că, la nivelul ăsta, regizorii şi cu mine am fost nevoiţi să găsim singuri soluţiile cu care să echilibrăm imaginea lui Vlad, să-i dăm şi dimensiunea umană. În fond, nimeni n-are de unde să ştie cât râdea ori cât lăcrima, dacă după atâtea lupte, mai avea chef de râs. Evident, trăgând linie la tot ce am spus până aici, să nu uităm că a trebuit să mă ţin de scenariu, să-i păstrez cheia. Cert e că, doar din punctul de vedere al creării unui Vlad Țepeș mai sensibil, cu un profil psihologic mai amplu, în opinia mea, atât „Egregora”, cât şi „Otomanii” sunt superioare filmului „Vlad Ţepeş” din 1979, regizat de Doru Năstase şi cu Ştefan Sileanu în rolul titular. Film care însă nu e de condamnat: epoca era aceea care era, se mergea exclusiv pe filonul patriotic, Vlad Ţepeş trebuia să fie doar un conducător ideal, fără niciun fel de fisură, să fie mereu dur, intransigent şi victorios. Ceea ce nu e neapărat fals, dar e doar o piesă din puzzle. Din fericire, acum lucrurile stau altfel, am putut să deschidem evantaiul mai larg, iar asta s-a simţit: am primit foarte, foarte multe mesaje de la oameni, atât din România, cât şi din străinătate, mesaje laudative, prin care îmi mulţumeau că am „văzut” un alt fel de Vlad şi că asta e imaginea care îşi doresc să ajungă şi în manualele de istorie.
Prin liniștea pădurii, cu calul
– Vorbești foarte convingător despre eroul tău. Dintre „smintitorul de turci” și „trăgătorul în țeapă”, pe cine alegi?

– Cred că Vlad Ţepeş e un om foarte greşit înţeles şi, din acest motiv, nedreptăţit. Nici nu mai iau în considerare „basmul” cu Dracula! Eu mă refer acum la Vlad Ţepeş cel real, care a vrut să-şi apere ţara şi care, să nu uităm, nu a folosit pentru asta metode mai dure decât foloseau ceilalţi domnitori sau regi contemporani cu el. Din contră! Unii apelau la metode cu mult mai crude. Nici măcar trasul în ţeapă n-a fost inventat de el, ci a fost preluat din Imperiul Otoman!
– O parte mai puțin știută a vieții lui Țepeș e perioada cât a fost ostatic la curtea regelui Ungariei, unde şi-a dobândit gloria prin calităţile de sportiv, câştigând toate turneele de luptă pe cai Şi tu faci sport… Te-a ajutat asta să-ți simți mai bine personajul?
– O, da, am încercat cam toate sporturile! Părinţii m-au dus cam la toate, să vadă dacă se lipeşte ceva de mine. (râde) Am făcut înot, fotbal, am fost în echipa de handbal a Liceului „Iulia Haşdeu”, cu care am câştigat tot felul de turnee, mai târziu, am făcut şi echitaţie, o chestie care – uite! – mi-a fost utilă pentru filme… Însă, din toate încercările astea, ce s-a lipit de mine cel mai tare a fost kickboxing-ul: lângă liceu, aveam sala lui Ciprian Sora, fostul campion naţional şi mondial, actualmente antrenor, şi acolo m-a tras aţa cel mai mult, deşi n-am avut niciodată gândul de a face performanţă în domeniu. Pur şi simplu, asta era metoda pe care o simţeam cea mai potrivită ca să scot din mine nervii adolescenţei. (râde) Azi, din toate sporturile pe care le-am încercat, nu mai practic niciunul. Continui să-mi întreţin condiţia fizică doar mergând la sală. Şi, foarte rar, când îmi permite timpul, mai ajung la echitaţie, dar asta pur şi simplu din bucuria de a fi doar eu cu calul, prin liniştea pădurii. Terapie psiho-emoţională în formă pură! Profesorii mei de la facultate – am terminat UNATC-ul – spuneau că, dacă ai un sportiv care vine să dea admitere, chiar dacă nu e cel mai „talentos” candidat, sunt şanse mari ca el să facă treabă foarte bună, fiindcă sportul l-a învăţat ce-i aia disciplina. Şi aşa e: sportul îţi dă o disciplină de fier, te ordonează, te organizează, îţi echilibrează mintea, astfel încât să nu te dai bătut niciodată, să mergi până-n pânzele albe, cu ambiţia neştirbită, până când lucrurile îţi ies exact aşa cum ai vrut. Şi-ţi mai dă ceva sportul: luciditate în raport cu viaţa, în general. Te învaţă să faci un pas în spate şi să priveşti o situaţie cât de obiectiv e omeneşte posibil, ca să-ţi dai seama ce nu merge şi care sunt soluţiile pentru respectivele probleme. Aşa că eu am ajuns la sport din întâmplare, că m-au dus părinţii pe colo şi pe colo, ca să-mi consum constructiv energia, şi uite ce rezultate bune a avut „întâmplarea” asta! Azi, la rândul meu, fiind trainer de actorie la Academia „Studiourile Buftea”, le recomand tuturor copiilor cu care lucrez să facă sport, orice sport, doar să se ţină de el, fiindcă asta îi ajută şi acum (inclusiv despărţindu-i temporar de omniprezentele telefoane, care fac atât de mult rău) şi o să-i ajute şi în viitor, indiferent de profesia pe care o vor avea.
– Din câte știu, după ce ai absolvit UNATC-ul, ai făcut un Master de Producţie de Film şi un altul de Management Cultural. Te-a pregătit şcoala pentru ceea ce faci, corespunde ea cu realitatea?
– Şcoala m-a pregătit într-o anumită măsură. Adică mi-a dat nişte informaţii, teoretice şi limitate. Până şi la Producţie de Film, cel mai mult a contat faptul că acolo m-am întâlnit cu nişte producători care chiar fac treabă în momentul ăsta în piaţa de film şi că am putut să obţin nişte informaţii importante de la ei. Faptul că era să fiu exmatriculat fiindcă produceam prea multe scurtmetraje ale studenţilor din UNATC şi ale copiilor de la Academia „Studiourile Buftea”, asta e partea a doua. (râde) Mă rog, până la urmă, s-a înţeles că lipsa mea de timp era justificată, am fost iertat şi, la final, am primit şi „coroniţă”: premiul pentru cea mai bună producţie. Aşadar, repet, şcoala te pregăteşte, însă doar până într-un punct. Mai departe, experienţa şi viaţa te învaţă şi, cel mai important, îţi arată câte nu ştii şi că mereu mai ai lucruri de aflat.
Față-n față cu publicul: fantastic!
– În afară de film, faci şi teatru. Ce nevoie mai ai? Vizibilitatea e mult redusă. Ce-ţi oferă scena în plus faţă de cinema?

– Întâlnirea cu publicul! Şi emoţia dinainte de spectacol: pe de o parte, e ceea ce urăsc cel mai tare şi, pe de altă parte, e ceea ce iubesc cel mai mult. Cel puţin înainte de o premieră… mi se strânge stomacul… Dar, în acelaşi timp, din emoţia aia izbucnesc pe scenă şi mă angrenez în jocul dintre actor şi public, care e fantastic! Şi atât de surprinzător: niciodată publicul nu e la fel, aşa că niciodată nu ştii ce „formulă magică” o să funcţioneze în seara respectivă. Uite, după ce am făcut mult Shakespeare, în ultima vreme s-a întâmplat să tot joc în comedii. Şi am remarcat că poantele care prind într-o seară nu e obligatoriu să prindă şi în seara următoare: o dată, toată sala izbucneşte în râs, iar altă dată, la aceeaşi poantă, răspunsul e doar călduţ. Şi te întrebi: „Doamne! Da’ cum am făcut? Ce s-a întâmplat?” – încerci să capturezi „formula magică”, deşi e imposibil. Asta mi se pare fascinant! Ca şi reacţiile diferite ale publicului, în funcţie de regiunile ţării, ba chiar şi de oraşe.
– Ai făcut o „hartă a publicului”, în funcţie de reacţii?
– Cam aşa ceva… (râde) De exemplu, din octombrie, când am avut premiera, şi până acum, datorită spectacolului „Care pe care”, în regia Ancăi Sigartău, am avut ocazia să joc cam prin toată ţara (am ajuns la vreo 45-50 de reprezentaţii) şi, inevitabil, am tras nişte concluzii: publicul din zona Munteniei, în general, e mai rece (de pildă, în Târgovişte şi în Ploieşti, în sală a fost foarte… „frig”, deși Bucureştiul face excepție, publicul e întotdeauna foarte receptiv şi entuziast); publicul din Ardeal e mult mai cald şi expansiv; publicul din Moldova… acolo nu m-am lămurit, fiindcă, de exemplu, în Iaşi şi în Focşani, publicul a fost extraordinar, de-a dreptul exploziv, în schimb, cel din Bacău sau din Suceava a fost foarte reţinut, mai rece, prin comparaţie. În Banat, am jucat în Timişoara, la Teatrul Naţional, iar sala a fost plină şi atmosfera… delir! În cel mai frumos sens al cuvântului! Pe de altă parte, am prieteni care sunt angajaţi, de exemplu, la Teatrul „Matei Vişniec” din Suceava, unde, după cum îţi spuneam, la reprezentaţia noastră în sală n-a fost prea „cald”, iar aceşti prieteni mi-au explicat că nu trebuie să-mi fac griji, fiindcă bucovinenii nu reacţionează furtunos din… politețe, ca să nu-i deranjeze pe actori. Deci explicaţia o reprezintă bunul simţ şi delicateţea oamenilor, nu faptul că eu, actorul, nu mi-am făcut treaba bine. Asta mi s-a părut frumos… Vezi, acest element de neaşteptat, de viu, din teatru, e ceea ce mă ţine şi pe mine în viaţă, ca actor.
„Cum a făcut Brad Pitt de i-a ieșit scena asta?”
– Dar ce altceva, în afară de profesie, îl mai ţine în „priză” pe Daniel Nuță?

– Sincer, în perioada asta, cam totul în viaţa mea se învârte în jurul profesiei. Şi dacă stau acasă şi văd un film bun, mă gândesc: „Da’ ce buget or fi avut ăștia?” sau „Da’ cum a făcut Brad Pitt, de i-a ieşit scena asta aşa de bine?” Sau, dacă plec într-o vacanţă, cu mari eforturi stau cuminte o zi sau două, după care încep să nu mai am stare: vreau să deschid laptop-ul că „trebuie neapărat să trimit un mail”! Mi-e foarte greu să mă deconectez de la ce ţine de meserie. Până şi iubita mea, care e tot actriţă, îmi spune uneori „Mai lasă laptop-ul ăla!” sau „Hai să plecăm măcar două zile, să nu-ţi mai aud telefonul ăla sunând!”, că, e adevărat, sună foarte des, mai ales pe partea de producţie de film. Da’ mi-e aşa de greu… (râde)
– Să înțeleg că ești mulțumit de tine profesional? Este meseria de actor producătoare de fericire?
– Sunt recunoscător universului şi oamenilor din jurul meu că am ajuns să fac toate lucrurile astea, dar nu pot să spun că sunt mulţumit de mine, fiindcă mai am multe de învăţat şi multe de făcut. Şi, în nici un caz, nu m-am culcat pe-o ureche fiindc-am jucat la Netflix! Mă aşteaptă încă multă muncă şi e foarte bine că e aşa: ţintesc, atât în actorie, cât şi pe partea de producţie, mult mai departe decât ce se întâmplă în momentul ăsta în România. Din fericire, remarc că a început să se facă simţit un trend de schimbare, care îmi dă speranţe mari.
Românii vor produs ”românesc”
– Cum se potrivește meseria de actor cu timpul în care trăim?

– Eu cred că nu se poate trăi fără artă, în general. Şi aici, evident, includ şi actoria, teatrul, filmul… Totuşi, cred că azi ne confruntăm cu un mare pericol: superficialitatea. Transformarea filmului, în special, exclusiv într-un business. O afacere. Mă rog, aplicat la România, discuţia asta se complică şi mai mult. Pe de o parte, vedem „formulele de succes” din vestul Europei şi din Statele Unite şi vrem să le aplicăm ca atare, riscând superficialitatea şi neluând în considerare bugetele de acolo, uriaşe, şi bugetele de la noi, firave. Nu poţi să obţii aceleaşi rezultate cu o fracţie din preţ. Nu mai vorbesc şi de caracteristicile culturale ale pieţelor, care, din nou, determină rezultate diferite. Un trend american, care acolo produce profit, nu e obligatoriu să funcţioneze şi pe piaţa românească, din simplul motiv că publicul e altul, că publicul român vrea un produs românesc. Aşadar, după părerea mea, noi ar trebui, pe de o parte, să ne păstrăm autenticitatea (ceea ce e original şi ne caracterizează pe noi), dar s-o „ambalăm” într-o manieră proaspătă, fresh, iar, pe de altă parte, să investim mult mai mult, să creştem bugetele. La noi, chiar trebuie să se înţeleagă că filmul poate să fie şi un business, deci că oamenii cu foarte mulţi bani pot să investească în film şi să facă profit, cineaştii neuitând însă, în paralel, că trebuie să menţină un echilibru, astfel încât să nu cadă în capcana superficialităţii. Pe de altă parte, după 30 de ani în care, din dorinţa de a face altfel de filme decât cele de dinainte de 1989, regizorii şi producătorii români au tot spus poveşti excelente (filme de artă, drame psihologice), extrem de apreciate în străinătate, care au luat o grămadă de premii la festivalurile mari din toată lumea, dar care nu au atins decât o categorie restrânsă de public autohton (5.000 – 10.000 de spectatori în cinematografe), în momentul ăsta, trendul se schimbă: sunt regizori tineri care vin cu dorinţa de a oferi o gură de aer proaspăt pentru spectatori, pentru cei mulţi, nu pentru cei puţini, (şi asta se vede: românii încep să se întoarcă în sălile de cinema, pentru producţii româneşti). Iar asta e foarte bine, pentru că, în opinia mea, şi în România trebuie să existe toate tipurile de cinematografie.
– După această radiografie a cinemaului, hai să radiografiem şi societatea, în general: cum te simţi în calitate de cetăţean al anului 2023? Îţi place lumea în care trăieşti?
– Sunt un om al prezentului şi da, în general, îmi place lumea în care trăiesc. Ea nu e perfectă: mi-aş dori să se liniştească situaţia în Ucraina, mi-aş dori să nu mai existe nici un fel de războaie… Nu văd totul în roz, dar mă bucur de ce se întâmplă pozitiv cu mine şi cu lumea, iar pe cele negative încerc să le rezolv. De exemplu, mă analizez, văd ce nu funcţionează la mine în raport cu ceilalţi oameni şi încerc să mă schimb. Dacă pot să fac ceva şi pentru ceilalţi, o fac, dacă pot să ajut cumva la corijarea a ceea ce nu funcţionează în societate, ajut… Cred mult în sinceritate şi în curajul de a spune ce ai de spus, chiar şi în cele mai opresive condiţii.
– Cum arată visurile tale pentru viitor?
– Sunt luminoase, fiindcă sunt o persoană destul de optimistă şi de încrezătoare, dar nu naivă. Nu cred tot ce mi se spune, mai ales dacă e vorba de laude. De obicei, perspectiva mea pleacă de la minus şi, abia după ce analizez temeinic lucrurile, poate să ajungă la plus. Iar pentru ca visurile mele să se împlinească e nevoie de muncă, de ambiţie, de pasiune şi… de noroc. Că – uite! – şi rolul din „Otomanii” mi-a venit printr-un noroc: iniţial, nu s-a avut în vedere să se apeleze la actori români, dar apoi, într-o zi, cineva a zis „Pentru rolurile astea, tre’ să luăm actori din România!”. Așa s-a pus reflectorul pe România şi apoi, în mod specific, pe mine şi pe colegul meu, Radu Micu. Deci şi norocul e important!