– Interviu cu părintele Constantin Lazăr, sat Modelu, Călărași –

Într-un superb cartier de case vechi, din Călărași, se ridică o biserică luminoasă ca o înviere. Deși e nouă, ai crede că a fost ctitorită acum sute de ani și cineva a restaurat-o cu migală. Poartă în ea toată fala și delicatețea stilului brâncovenesc. Cel a care a zidit-o, părintele Constantin Lazăr, slujește în satul Modelu, dar s-a născut și a crescut în Călărași. Legat pe viață de orașul mărginit de hotarul de ape al Dunării, și-a dorit să-i facă un dar pentru eternitate: o biserică în care dragostea de frumos să le aducă aminte creștinilor de dragostea de Dumnezeu. Și pentru ca visul să fie complet împlinit, părintele a închinat noul lăcaș Sfinților Martiri Brâncoveni, a căror memorie e celebrată și în frumusețea arhitectonică a lăcașului. Dialogul meu cu părintele Constantin, cu care am stat de vorbă într-o zi de primăvară aurie, a pornit chiar de la rostul frumosului în viața noastră de creștini.
Lumina care curge în altar
– Părinte Constantin, ați ridicat una dintre cele mai frumoase biserici pe care le-am întâlnit în drumurile mele de reporter prin țară, și aș vrea să vorbim despre asta. Cum de ați ales tocmai stilul brâncovenesc ca veșmânt pentru ea? De ce e nevoie ca bisericile să fie nu doar sfinte, ci și frumoase?

– Am ales arhitectura brâncovenească printr-o fericită întâmplare: întâlnirea cu doamna arhitect Livia Câlția, o doamnă de mare noblețe spirituală, dar și de o exigență… înfricoșătoare. Ca să vă dau un exemplu, atunci când am măsurat locul bisericii noi, ea avea un centimetru deviație pe axa lungimii. Pe această lungime, de 25 de metri, deviația ajungea la final la aproximativ 17 cm. Pentru mine era foarte puțin, dar doamna arhitect nu a acceptat-o. Am schimbat mai multe echipe de topometriști – eu nu înțelegeam de ce, pentru că trebuia să-i plătesc, și mă ruinasem înainte chiar de a începe să construiesc! În final a ieșit așa cum dorea doamna arhitect. Aveam să aflu de ce a fost atât de exigentă abia de hramul bisericii, pe 16 august, când sunt sărbătoriți Sfinții Martiri Brâncoveni. Ei bine, în acea zi, exact la ora 10, când se ține epicleza, adică rugăciunea de prefacere a pâinii și a vinului, aici, în câmpia Bărăganului, soarele inundă Sfânta Masă a bisericii, prin fereastra Sfântului Altar, cu o lumină aproape nefirească. Se întâmplă tocmai atunci, prin calculele făcute de doamna arhitect. Ea a orientat în așa fel biserica, încât să nu pierdem acest fenomen. El se întâmplă doar la hram, când biserica se umple de o lumină extraordinară, care învăluie totul. Acel centimetru inițial, cât era deviația, ar fi anulat-o! Deci, la nivelul ăsta de exigență este doamna Livia Câlția, dar și la cel mai înalt nivel de frumusețe românească. Un om de geniu! Doamna are un principiu de la care nu se abate: unde nu putem să facem ce au făcut cei vechi, simplificăm; dar unde putem să facem mai mult decât ei, încercăm să îi întrecem. Vă dau un exemplu. Azi, în construcții, avem la îndemână betonul armat, care este un dezastru absolut, dacă nu știi să-l folosești acolo unde trebuie. L-am folosit și la biserica noastră, dar numai în spatele bolții de cărămidă, acolo unde nu se vede. Dacă am avea, la patruzeci și ceva de episcopii, un arhitect adevărat ca doamna Livia Câlția, s-ar schimba fața țării.
Năvala urâtului, în biserici
– Părinte, sunteți om umblat prin lume. Ați văzut frumosul și la ceilalți. Rezistăm la întrecere?

– Da, eu cred că în aspectul bisericilor noastre există un anume fel de frumusețe, cu totul românească. Avem, cred eu, un geniu aparte. Am creat mici bijuterii arhitectonice. În Europa, bisericile sunt mari, catedralele sunt uriașe, dar cred că geniul nostru, frumusețea noastră românească, stă în biserica micuță, cu pridvor, în care te afli printre ai tăi, te îmbrățișezi cu ei, te simți ca acasă, faci experiența nemijlocită și imediată a dragostei. Iar experiența noastră la nivelul neamului este atât de frumoasă! Țăranii noștri aduceau frumusețea bisericii acasă, după cum și biserica se gătea cu ștergare și zugrăveli, și lucrătură în lemn, făcute de geniul popular. Ei nu duceau urâtul casei în biserici, cum se întâmplă astăzi, cu tot felul de kitsch-uri pe care oamenii le aduc să fie sfințite sau chiar să fie ținute în biserică. În prezent, în loc să iubim ceea ce am moștenit și să ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, am ajuns să batjocorim tot ce este românesc.
– Se poate face ceva pentru a stăvili această năvală a urâtului în biserici?
– Dacă preoții ar ridica biserici ca odinioară, care să devină izvoare sfinte de frumusețe, eu cred că foarte mulți oameni s-ar simți în ele ca acasă. Acasă cu Dumnezeu! Apoi, ar trebui ca preoții să strângă din satele în care slujesc tot ce s-a mai păstrat din vechime, frumuseți ieșite din mâini țărănești. Să le strângă și să le pună în valoare, eventual într-o casă din sat, într-un mic muzeu. Mai sunt încă prin sate covoare țărănești vechi, absolut superbe, care pot fi oricând expuse, dar pe care noi le aruncăm. Mai sunt prosoape, ștergare de borangic, de o frumusețe rarisimă. Erau neamuri întregi de femei, care, aici, în satele de pe Dunăre, lucrau ani de zile la aceste ștergare, pentru câte o fată care se căsătorea, ca să le aibă de zestre. Eu când le găsesc, le pun în biserică, acopăr Sfânta Masă cu ele, sau le așez pe tetrapodul preoțesc, ca oamenii să-și aducă aminte de frumusețea de odinioară, să o prețuiască și să o ia din nou, de model. Chiar și vasul cu Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi îl am învelit într-un ștergar țărănesc, care are o sută și ceva de ani și portă în el osteneala acelor bătrâne care l-au lucrat, bătrâne pe care le pomenesc pentru că, iată, le-au rânduit pentru biserică. Deci, biserica ar trebui să țină lucrurile un pic în loc. Să fie apărătoarea tradiției românești. Chiar dacă nu putem schimba fundamental lumea, măcar să apăsăm pe frână, ca lumea să nu strice lucrurile cu viteza asta uluitoare cu care se întâmplă astăzi.
„Eu cred că ar trebui să ținem și un post informatic”
– Părinte, există și celălalt versant al muntelui – modernitatea prezentului. Cu ea, ce facem? De exemplu, rețelele sociale prin care, grație internetului, se scurge tot urâtul lumii în noi. Frumusețea minții cum poate fi ocrotită?

– Eu cred că în peisajul contemporan, suntem mereu invitați la plăcere și la distracție, care înseamnă, de fapt, fuga de sine. Ar trebui, măcar din când în când, să facem experiența cunoașterii proprii, să ne înțelegem pe noi înșine, cine suntem, ce e cu viața noastră, unde trebuie să mergem. Altfel, prin stimulii aceștia care ne copleșesc, noi ajungem să trăim într-un fel de sclavie a rutinei zilnice. Oamenii nu mai judecă cu mintea lor. Funcționează ca niște roboți, cu programul de viață dictat de internet și telefonul mobil. Dacă noi am face un mic exercițiu al înfrânării, de exemplu dacă am folosi telefonul doar pentru a vorbi la el, atât cât este suficient, am putea înțelege din proprie experiență ce înseamnă să te golești de răul lumii. Adică, să nu mai fii bombardat de tot ce-ți oferă internetul – câtă vanitate, câtă ceartă, câtă politică excesivă! Dacă faci un pas înapoi, măcar în anumite perioade, când nu te mai folosești de obiectele astea pe care le aduce modernitatea, atunci începi să te înțelegi pe tine. Începi să fii atent la tine, să înțelegi cuvintele adevărului. În momentul în care începi să te preocupi de tine, îți dai seama că nu-ți ajunge o viață, nici zece vieți, poate, ca să ajungi să fii ceea ce ar trebui să fii. Adică, să elimini din inima ta orice fel de patimă sau de sclavie, orice adicție, cum ar spune limbajul contemporan. Abia atunci începi să fii liber, să înțelegi viața. Am citit că există studii în neuroștiințele contemporane care atestă faptul că oamenii de astăzi nu depășesc șapte-opt minute de luciditate totală într-o zi. Cumplit! Oamenii efectiv nu mai știu pe ce lume trăiesc, pentru că sunt împrăștiați cu totul de bombardamentul informațional care e primit fără niciun fel de filtru. Chiar mă gândeam în postul care tocmai a trecut, că dacă mă lipsesc doar de hrană, în el, asta e foarte puțin. Eu cred că ar trebui să ținem astăzi și un post informatic: să vedem cum e fără televizor sau fără calculator sau să folosim mai puțin telefonul. Modernitatea, prin tehnicile ei, a ușurat foarte mult lucrurile, dar cu mari pierderi interioare. Aici biserica este singura care vine și-ți spune să te înfometezi, să te gândești la cine ești, la ce ai de făcut, la cum ar trebui să trăiești. Oamenii nu mai au aceste răgazuri, din păcate. De aceea, unde e grabă nu e Dumnezeu. Biserica trebuie să fie un tărâm al negrabei.