Marie NDiaye este o voce puternică a literaturii franceze, singura femeie cu origini africane care a primit prestigiosul premiu Goncourt. Cărțile ei vorbesc despre femei puternice, care au conștiința propriei valori, în ciuda greutăților și a umilințelor la care sunt supuse. Două dintre volumele ei, „Trei femei puternice” și „A mea este răzbunarea” au fost traduse și în limba română și publicate la „Editura Trei”.
„Femeie de culoare? Nu mă recunosc în acești termeni”
– Sunteți prima femeie de culoare care a primit prestigiosul premiu Goncourt pentru literatură. Cum ați primit vestea?

– Să știți că eu nu mă consider în acești termeni – „femeie de culoare”. E un concept care nu există pentru mine și, de altfel, sunt convinsă că n-are nicio legătură cu selectarea cărții mele pentru acest premiu. Jurații de la Academia Goncourt nu și-au spus că ar fi bine să recompenseze o „femeie neagră”. Posibil să dorească un laureat de gen feminin – asta, da – deoarece premiul Goncourt le-a fost decernat unui număr foarte mic de femei. Desigur că am fost copleșită când am aflat vestea, se întâmpla în 2009! Acel moment mi-a conferit stabilitate financiară, de care mă bucur și în prezent, însă asta nu schimbă esența vieții.
– Este dificil pentru o femeie să își impună vocea în lumea literară franceză?
– Nu am simțit niciodată că mi-e greu să fiu femeie în lumea literară franceză. Întotdeauna am fost de părere că forța mea provine din cărțile mele și numai de acolo, și e foarte bine ce s-a întâmplat.
– Care este istoria familiei dvs.?
– Eu și fratele meu, Pap (care este actualmente ministrul Învățământului în Franța), am fost crescuți doar de mama noastră. Tatăl nostru se despărțise de ea pe când aveam eu în jur de un an. Mama s-a ocupat impecabil de noi, deși cu siguranță nu era ușor pe vremea aceea să fii mamă singură cu doi copii. Mi-am întemeiat și eu o familie, am trei copii adulți, în prezent (au 31, 29 și 25 de ani).
„Imigranții – eroii vremurilor noastre”
– Ați scris despre viața refugiaților, o problemă discutată acerb în lumea occidentală, care îi vede ca pe o amenințare. Cum ar trebui înțeles corect fenomenul?
– Din punctul meu de vedere, imigranții sunt un soi de eroi ai vremurilor noastre. Trec prin diverse încercări și suferințe despre care e uneori insuportabil să citești, într-atât este de dur și de atroce. În Libia, pe unde sunt nevoiți să treacă numeroși migranți, ei cad pradă sigură sclaviei, torturii și violurilor.
– Una din cărțile dvs. traduse în românește se numește „Trei femei puternice”. Ce înseamnă pentru dvs. acest titlu?
– O femeie puternică nu se îndoiește niciodată de propria ei valoare ca om, ea este o femeie pe care unii pot încerca s-o umilească, dar care nu simte umilința pentru că își știe valoarea, este în armonie cu viața ei. Echilibrul cu tine și cu lumea exterioară contează enorm în puterea unei femei. Atingi o stare de liniște care nu poate fi tulburată de răutatea celor din jur. Noroiul nu ajunge până la ea.
– Aveți în carte un personaj, o tânără femeie, care este ținută ca sclavă de propria familie. Cu toate acestea, ea știe că este unică și irepetabilă în ochii lui Dumnezeu. Cum poate o femeie, tratată ca un animal, să își păstreze, totuși, demnitatea?
– Tocmai datorită acestei forțe interioare. Ea știe, simte, că nu ea își pierde demnitatea, ci cei care o tratează astfel. E o atitudine cristică, oarecum. Puterea unei femei stă inclusiv în capacitatea de a îndura, în sacrificiul de sine.
– Cu ce probleme se confruntă o femeie de culoare în lumea occidentală?
– În acest sens, am mare încredere în viitor: când compar vremea tinereții mele, ca femeie, cu cea a femeilor de astăzi, îmi dau seama ce evoluții s-au produs. Eu acceptam anumite lucruri pe care tinerele de azi nu le mai tolerează. S-a schimbat mult raportul de forțe. Femeile de culoare sunt astăzi apreciate, atât în cultură, cât și în politică, deși rasismul încă există.
– Ce se ascunde în spatele succesului dvs.?
– Nu am niciun secret, nicio rețetă miraculoasă. Mă străduiesc să scriu cât mai sincer. Am tot timpul îndoieli legate de scrisul meu, nu-i nimic garantat. Mă tem mereu că nu mă ridic la înălțimea scriitoarei care visez să devin într-o bună zi, deoarece am standarde foarte înalte în domeniu. Să nu dezamăgești – aceasta este deviza mea.
Carte de vizită

Marie NDiaye este fiica unei mame franceze și a unui tată senegalez. Tatăl și-a părăsit familia pe când Marie abia se născuse. A fost o elevă foarte bună, și după absolvirea liceului s-a înscris la „École normale supérieure”. Dorința de a deveni scriitoare o avea încă din timpul școlii.
În anul 1985, a trimis manuscrisul primului ei roman, „Jérôme Lindon”, la prestigioasa editură Éditions du Minuit. Manuscrisul a fost acceptat. Cartea a apărut sub titlul „Quant au riche avenir”. Al doilea roman, „Comédie classique”, a fost publicat în anul 1988, la POL. În 1999 a scris piesa de teatru „Hilda”, care a marcat începutul activității sale ca dramaturg. De atunci, Marie Ndiaye a mai scris patru piese de teatru, una împreună cu soțul ei, Jean-Yves Cendrey. Piesa „Papa doit manger” a avut premiera la „Comedie-Française”, în 2003. În 2009, a scris împreună cu regizorul Claire Denis, scenariul pentru filmul „White Material”.
Împreună cu soțul ei și cei trei copii, Marie Ndiaye și-a schimbat de multe ori reședința de la o țară la alta, din Franța în Spania, în Italia, în Olanda și înapoi, în Franța.
Pap NDiaye, profesor universitar la „École des hautes études en sciences sociales” (EHESS) și fondator al Black studies, este fratele ei, actualmente, Ministru al Învăţământului în Franța.