Acum câțiva ani, când o comisie a votat, în baza unor dosare de candidatură, ce oraș din România va primi titulatura de „Capitală Europeană a Culturii”, Clujul și Timișoara au fost la egalitate de voturi. Până la urmă, votul „mai greu” al președintelui comisiei a înclinat rezultatul spre orașul din Banat. Au fost destule voci care au susținut, atunci, că dosarul Clujului era mai puternic și că proiectele asumate acolo aveau șanse mai mari de a fi puse în operă. Controversa s-a stins repede, cert e doar faptul că azi, în locul Timișoarei, putea fi foarte bine Clujul, iar expoziția Constantin Brâncuși, care se va deschide la finele lunii Septembrie, ar fi urmat să fie găzduită – nu de Muzeul Național de Artă din Timișoara, ci de Muzeul Național de Artă din Cluj-Napoca, aflat în elegantul Palat „Banffy”, din Piața Unirii. Un exercițiu de imaginație pe care vi-l propunem pentru a vă pregăti să vă confruntați cu o știre neagră: Muzeul Național de Artă din Cluj-Napoca a primit o somație de a elibera, în două săptămâni, palatul în care își desfășoară activitatea, pentru ca imobilul să poată fi pus la dispoziția proprietarilor! O rușine epocală! Cum se poate ca tezaurul „Orașului de 5 stele”, cum este adesea numit Clujul, să ajungă în stradă cu colecția sa de peste 16.000 de opere de artă (printre care tablouri de Grigorescu, Pallady și Tonitza), iar una dintre cele mai importante clădiri de patrimoniu din oraș să devină, peste noapte, bun de utilitate privată (eventual să fie transformat în hotel sau cazinou?!).
Ițele juridice ale „cazului Banffy” sunt foarte încurcate. Înainte să moară, acum câțiva ani, Paraschiva Roșca, ruda unui negustor interbelic din Săliște, Nicolae Roșca pe numele lui, a fost cea care a fost împroprietărită, în natură!, cu Palatul „Banffy”! E o poveste de roman polițist în spatele acestei moșteniri, poveste pe care justiția din România avea obligația să o trateze cu mai multă suspiciune, date fiind implicațiile cazului. Așa s-a ajuns ca un palat pierdut, chipurile, la jocurile de noroc, de un nobil maghiar scăpătat, care n-a mai putut returna împrumuturile uriașe către „bunul său prieten”, un negustor bogat din Săliște, să fie pierdut a doua oară de comunitatea culturală clujeană. Capitala spirituală a Transilvaniei tocmai a rămas fără una dintre „comorile” sale, într-o speță cum nu se poate mai ilustrativă pentru România post-comunistă. Iar dacă astfel de „tunuri” se dau chiar în centrul celui de-al doilea mare oraș din țară, după Capitală, în văzul lumii și cu mize simbolice atât de puternice, cum să ne mai mirăm de ce se întâmplă prin localitățile mărunte ale României?!
Mai sunt doar câteva zile până când Muzeul de Artă trebuie evacuat. Poate măcar în al 13-lea ceas să se ajungă la un compromis. Căci, da, când nu ai justiție, când nu ai profesioniști în administrație, când dezinteresul face legea, numai compromisul mai poate salva ceva…
