Băcița din Baia de Fier

– În jurul stațiunii turistice Rânca, din Gorj, mai cu seamă în partea de nord a acesteia, se întinde un veritabil și străvechi areal pastoral. Pășunile din vecinătatea pensiunilor și hotelurilor se umplu vara de turme de oi și cirezi de vaci, aparținând localnicilor din așezările de la poala sudică a Parângului (Novaci, Baia de Fier, Crasna). Într-o zi din iulie, am urcat până în mij­lo­cul splendorilor alpine și m-am oprit la stâna soților Stanciu: Dumitru (nea Mitică) și Elena (tanti Lea­na), care își ignoră vârsta și îngrijesc cu temei și sprin­teneală o cireadă de zeci de văcuțe. –

Stâna cu aragaz

Șoseaua Transalpina taie stațiunea Rânca în două: de-o parte și alta a drumului, vile, pensiuni și hoteluri de neimaginat cu douăzeci de ani în ur­mă. Ajung la o bifurcație, ies pe partea dreaptă de pe șoseaua principală, având sub ochi vârful Pă­pușa, unul dintre cele mai frumoase piscuri din Masivul Parâng. De sub vârf, coboară linia de tele­scaun, folosită iarna de schiori. După asfaltarea dru­­mului transalpin, Rânca a ajuns una dintre cele mai cunoscute și vizitate stațiuni pentru sporturile de iarnă din România. Construcții din lemn și beton concurează cu înălțimile. Acum este însă liniște sub Păpușa, scaunele atârnă imobile deasupra golului alpin. Sus, pe pajiștea montană, văd o turmă de oi. Aud niște lătrături îndârjite, venind din înaltul mun­­telui: o fi vreun urs, or fi niște lupi, sau câinii s-au repezit la niște bieți turiști? Urmez un drum fo­­restier, pe curba de nivel care mă duce spre sud, de-a lungul unei muchii prelungi, apoi, la capătul aces­teia, o cotește brusc spre nord și schimbă com­plet perspectiva. Am pe partea dreaptă o vale adân­că, pe unde curge râul Galben, as­cuns de păduri de mo­lid, în stânga este un versant cu jnepeniș, iar în față se ivesc, uria­șe, spinările înalte ale culmii prin­cipale a Parângului. Este un căuș imens, în care a ză­cut odinioară un ghețar care s-a topit și a lăsat în urmă căldarea asta înierbată, cu pante repezi, pe care oierii locului au numit-o Tigvele. Stâna de vaci a familiei Stanciu din Baia de Fier se află chiar în marginea drumului. Tanti Lea­na mă așteaptă în poartă, am anunțat-o prin telefon că le voi face o vizită. E o fe­me­ie cu un chip mereu surâzător, cu obraji în­ro­șiți de aerul tare al munților. Când o vezi, îți trec toate supărările. Mă invită înă­untru. Stâna e bine clădită, pare mai degrabă o căsuță din sat. Au aragaz, apă la chiuvetă, podea aco­perită cu gre­sie. E ordine și cură­țe­nie. Focul arde într-o sobă din că­ră­midă, cu plită, siropul din ce­tină de brad fier­be înce­ti­șor într-un cea­un mare. Via­ța la munte, lân­gă ani­ma­le, s-a schim­­­bat mult după revo­luție și, mai ales, după adera­rea la Uni­unea Euro­peană. Sigur, in­tem­­periile și sălbăticiunile au ră­mas, dar aici, în interiorul stâne­lor, e mult mai bine ca altădată, mai ales dacă stă­pânii sunt oameni gospodari.

Nea Mitică

În timp ce vorbesc cu tanti Lea­na despre viața la munte, iată-l și pe nea Mi­ti­că, venind pe drum, la deal, ți­nând bici­cle­ta de coarne. Da, are o bicicletă, dru­mul îi per­mite să o încalece, când merge în stațiu­ne, să mai cum­pere una-alta. Nea Mitică e cu adevărat un om al mun­ților: încă sprin­ten, mun­citor, rezis­tent. Ne așe­­zăm la masa mare, întinsă în sa­lă. Afară e un soare puternic, ar­și­ță de munte, care te bronzează pe loc. Vântul suflă destul de tare, văd pe fereastră cum se clatină vârful moli­zi­lor, dar dinăuntru nu-l auzi. Pereții din lemn sunt bine clădiți și căptușiți. „Ur­căm aici de două­zeci de ani, vară de vară. Eu în tinerețe am fost cioban, apoi am lucrat la pă­du­re, de acolo m-am dus la mină, la grafit. După re­voluție, am fost dis­po­ni­bi­li­zat și ne-am apucat să creștem vaci. Închi­riem pășunea asta de la Primă­ria comunei Baia de Fier și venim aici în fie­care an”, îmi spune nea Mi­­ti­că. La înce­pu­tul lu­nii iunie, pun vacile în miș­care, din sat, și le urcă pe clinurile mun­ților, până aici, la Tig­vele. Fac câteva ore bune, pe drumul de plai. Cu ma­șina, prin Rânca, aduc și gă­ini, și porci. Stâ­na se însu­fle­țește, pustiul mon­tan se umple din­tr-odată de mugete, de zbie­rete, iar di­mi­neața, cân­ta­tul coco­șului perfo­rează liniștea văilor, îna­inte ca soa­rele să răsară. „Noi ne trezim, oricum, la ora cinci. Facem cafeaua, o bem și-a­poi mergem să mulgem vacile. Avem de toate treizeci de vaci, dar cu lapte, sunt două­zeci. După ce le mul­gem, le tri­mi­tem spre pășune, pe coasta mun­telui. Se duc sin­gu­re. De aici, din bătătura stâ­nii, le avem sub ochi, ca la tele­vi­zor”, îmi de­scrie tanti Leana înce­pu­tul unei zile la munte. Apoi vin, în­lăn­țuite, tre­­burile de peste zi. Din lap­te, ob­țin brânză telemea, brân­­ză de bur­­duf, unt, urdă, smân­­tână. Stâ­­na este o mică fă­bricuță de lac­ta­­te, amenajată vara sub crestele mun­ților. Bu­­na funcționare a fă­bri­­cuței de­pin­de de covorul ierbos. Anul acesta, da­torită plo­ilor, a cres­­­cut iarbă din abun­dență. Mun­ții sunt verzi, ca o grădină imensă. Un verde matur, intens, cum n-au mai văzut păs­to­rii de mulți ani în Munții Pa­râng. Aici natura e pli­nă de daruri. Soții Stanciu cu­­leg peste zi zme­ură, afine și mure de munte și pre­­pară niște dul­ce­țuri de te lingi pe degete. Toată mun­­ca lor peste vară se trans­formă în bunătăți. Nu-i de mirare că i-au des­co­perit turiștii din Rânca. „Ne sună de la pen­si­uni și ne întreabă da­că putem oferi un meniu tra­di­țional unui grup de turiști. Ușa stâ­nii noastre este deschisă musa­fi­ri­lor cu gân­­duri bu­ne”, mă asigură tanti Leana, cu chipul ei zâm­bi­tor, sincer, care te face să uiți de toate su­pă­rările. Rânca le trimite turiști, pentru o masă bu­nă, cio­bănească, dar tot de acolo vin și turiști pe ATV-uri și fac viraje, pentru distracție, în lo­cul larg din fața stânii: „Fac virajele alea în viteză și sar pie­­­tricele de sub roți spre stână, îmi pot sparge gea­­murile, ne pot face pagubă!” spune nea Mitică, su­părat pe aven­tu­rierii care cred că, suindu-se pe un ATV, munții sunt ai lor, sunt te­re­nul lor de distracție.

Cămara autorizată

Cu bune și cu mai puțin bune, trece vara în mun­­tele Tigvele, plin de stâni de oi și de vaci. Vre­mea e schimbătoare, pot ve­ni furtuni din se­nin, tu­nete și fulgere, ploi toren­ția­le. În mij­locul zi­lei, se în­tâmplă ca soa­rele să fie aco­pe­rit, cât ai clipi, de ne­guri ca­re se ridică te miri de unde. Sea­ra târziu, văi­le și spi­nă­ri­le mun­­ților se um­­plu de în­tuneric, nu mai scli­­pesc decât ste­­lele, dacă e se­nin. Din de­părtări, răzbat lătră­turi îndârjite, poa­­te vreo jivină hă­mesită dă târ­coale turme­lor. În pri­ma ju­mă­tate a lunii sep­tem­brie, de re­gulă, se­zonul pastoral ia sfârșit. Crescă­to­rii de ani­ma­le din Mun­ții Parâng fac invers miș­ca­rea din pri­mă­­vară: coboară în satele unde își au gos­podăria. E ca un ri­tu­al, un ritual al mun­ților, urmat an de an, din vre­muri stră­vechi. Nimic nu mai ră­mâ­ne în munte, decât stâna pustie. Nu este aban­donat nici­un lucru­șor care ar putea fi de tre­bu­ință. Totul este strâns și pus în ca­mion. De bunătă­țile pre­parate aici, peste va­ră, au mare grijă. Sunt mă­sura mun­­­cii lor. Brânza te­le­mea, brânza de burduf, untul și urda, siropurile și dulcețurile sunt duse acasă, în cămară. Soții Stanciu, e bine de pre­cizat, au un spațiu de de­po­zi­tare au­to­rizat de Direcția Sani­tară Veteri­na­ră Gorj. Patala­ma­ua oferită de au­to­rități le dă drep­­­tul să vândă în piață. În lu­nile de toamnă și de iar­nă, când sus, în munți, vis­colul su­flă pu­ter­­nic, gata să zboa­­­re aco­pe­ri­șul stânii pustii din Tigvele, tan­ti Leana stă la o tarabă din piața agro­ali­­men­tară din Târgu Jiu și aș­teaptă clienți. Testul muncii lor, aco­lo, la mun­te, e pe limba acelor muș­te­rii de la oraș. Ei revin mereu, dovadă că brân­ze­tu­rile sunt apre­cia­te cum se cu­vine. Un fost co­misar euro­pean pentru Agri­cul­tură, Phill Ho­gan, a spus că fermele de fami­lie, aceste mici ferme ca­re nu au caracter in­dustrial, sunt „ini­ma agricul­turii euro­pene”. Iată, aceas­tă inimă comu­nitară bate, va­ra, și în muntele Tigvele din Masi­vul Parâng.