Deși mai este un an până la alegerile prezidențiale, mai mulți pretendenți la funcţia supremă a țării s-au înscris deja, neoficial, în cursa pentru ea. România este o republică semiprezidențială, șeful statului având puține pârghii în domeniul executiv-administrativ. Dar el joacă un rol esenţial în politica generală a țării, nominalizând șeful guvernului și veghind la menţinerea echilibrului între puterile statului. Preşedintele este ales prin votul direct al cetățenilor, prestigiul funcţiei făcând-o cea mai râvnită dintre demnitățile statului. Pentru oricare politician, ocuparea ei înseamnă consacrarea definitivă a carierei și, evident, marcarea locului său în istoria comunității. După președințiile „socialistului” Ion Iliescu, în România postcomunistă au fost aleși numai lideri de dreapta sau de centru-dreapta, în ciuda dominaţiei continue, pe scena politică, a „stângii” (prin PSD și sateliții săi, mai mult sau mai puțin conjuncturali). În consecinţă, alegerile prezidenţiale din 2024 au devenit, dincolo de statutul pe care îl acordă politicianului câștigător, cea mai importantă miză pentru partidele înscrise „în joc” pentru (re)organizarea politicii generale a țării. Cu toate că este membră a UE și a NATO, instituţii internaţionale care îi garantează integritatea teritorială și dezvoltarea echilibrată, România încă balansează între o integrare mai „compactă” în ele și un „suveranism” cu tendinţe autarhice, izolaționiste. Balansul este accentuat de criza economică ce ameninţă țara și de corupţia clasei politice care o guvernează.
Este, aşadar, de înțeles de ce candidaţii prezumtivi la președinție, cât și partidele sau grupările pe care le reprezintă, încearcă – indirect – să își testeze şansele la ocuparea acestei funcţii prin diverse campanii mascate, menite să le aducă notorietate, să le sporească impactul public și să precipite aderența susținătorilor. Partidele își mobilizează deja membrii și mediile asociate, anunţă – prin liderii direct interesaţi – programe de „bună guvernare”, vin cu propuneri de asanare a tarelor vieţii sociale curente și cu contacte directe pe teren, cu cetățenii diverselor comunități locale. Asistăm, concomitent, și la o serie de realinieri politice, la negocieri strânse pentru compensaţii între aspiranţi și formaţiunile în care ei activează. Posibilii candidaţi se duc la mici sau la burgeri cu poporul, provoacă evenimente în care să se afirme (fie și cu preţul unor scandaluri), apar continuu la televiziunile arondate etc. Cei de la putere anunţă decizii care să le demonstreze competența și moralitatea în „grija pentru cei mulți”. Cei din opoziţie încearcă, din răsputeri, să dezvăluie corupţia și incompetența „conducătorilor”, cu nuanţe xenofobe și naționalist-șovine. Se pregătește, aşadar, o campanie oficială în care totul va fi permis, de la argumente politice la dezvăluirea unor intimități biografice, relaţii nepermise, afaceri obscure ș.a.m.d.
O confirmare a precampaniei în care nominalizabilii la candidatură s-au angajat vine din sondajele de opinie comandate de cei interesaţi. Sondajele sunt instrumente de „măsurare a impactului electoral” al aspiranţilor și al formațiunilor ce îi susţin, dar pot fi și „instrumente de manipulare”. Recentul sondaj (din septembrie a.c.) al INSCOP îl dă câștigător pe Mircea Geoană, cu 26% din preferinţele repondenților. Mircea Geoană, politician nealiniat și Secretar General Adjunct al NATO, pare favorit datorită reputației lui externe, funcția de la NATO asigurându-i, în contextul războiului ucrainean, o vizibilitate consistentă. Dar Mircea Geoană nu are în spate niciun partid, PSD-ul, al cărui lider a fost, având mari „reţineri” în a-l accepta după ce a părăsit gruparea. În PSD funcţionează un sistem de interdependență din care Geoană nu mai face parte. Liderul formaţiunii, Marcel Ciolacu, clasat pe locul secund în sondajul INSCOP, are cele mai mari şanse la nominalizare, din poziţia de prim-ministru al țării. Marcel Ciolacu nu și-a anunţat intenţia, dar a susţinut necesitatea unui preşedinte… de stânga. Înţelegerea cu PNL-ul (liderul lui, Nicolae Ciucă, s-a clasat abia pe locul 4 în sondaj) ar putea chiar să îi asigure alegerea din primul tur. Pe locul 3 (deloc surprinzător, în contextul bâlbelor Coaliţiei aflate la putere) se află liderul partidului AUR, George Simion. În același sondaj, el este declarat perdant în turul secund al prezidenţialelor, în confruntarea cu ceilalţi prezumtivi candidaţi. Autorii sondajului nu au pronosticat însă nicio posibilă „bătălie” între George Simion și Diana Șoșoacă, lidera partidului extremist SOS. Diana Șoșoacă, personaj exotic prin virulența opiniilor și manifestărilor sale, atractive pentru un anume segment electoral, vine tare din urmă. Spre deosebire de George Simion, actor de tip „galerie”, Șoșoacă, clasată pe locul 5, pare mult mai convingătoare în ceea ce susţine, prin tehnica „răcnește cât poți de tare și agită un tun mare”.
„Precampania” prezidențialelor este, totuşi, prematură. Într-un an, guvernul poate avea o serie de eşecuri reale, care vor fi, desigur, puse în seama liderului său PSD-ist, care are destui rivali în partid. Pe de altă parte, PNL-ul, aflat în cădere liberă, s-ar putea resuscita, „blândul” Nicolae Ciucă fiind înlocuit cu un lider mult mai bătăios și mai consecvent doctrinal, care va candida pentru a salva partidul. Emil Boc, Dan Motreanu, Eduard Hellvig (ieșit din rezervă), dar și o împăcare cu rătăcitul Ludovic Orban ar putea fi alternative de luat în consideraţie. Cât despre George Simion, s-ar putea să asistăm la o revenire la „raţionalitate” a unei părţi a susținătorilor săi, având în vedere că „dezvăluiri” despre „sponsorii” săi nu sunt deloc excluse.
