• Este primul și singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic, petrecând acolo 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. Întors pe Terra, și-a făcut o datorie de onoare din a duce mai departe activitățile dedicate spațiului. Azi, după mai bine de patru decenii de la acel moment glorios, Dumitru Prunariu continuă să reprezinte România la nivel internațional, în boardul marilor organizații care se ocupă de Cosmos •
Noaptea de vară în care un american a pus piciorul pe Lună
– Aș începe dialogul nostru nu cu ziua de 14 Mai 1981, când ați zburat în Cosmos, ci cu cea de 20 Iulie 1969, data la care, mult după miezul nopții, un adolescent de 17 ani urmărea la televizor recordul uimitor al lui Neil Armstrong: coborârea pe Lună.

– Pe atunci eram doar un băiat născut la Brașov, într-o familie ca toate familiile, cu un tată inginer și o mamă cadru didactic. Cosmosul mi se părea mult prea îndepărtat, chiar dacă poveștile legate de el m-au atras dintotdeauna. Când aveam 5 ani, am aflat că a fost lansat primul satelit în jurul pământului și l-am și desenat la grădiniță. Când aveam 9 ani și Yuri Gagarin a zburat în spațiu, vecinii s-au adunat în scara blocului și comentau uimiți evenimentul. Iar apoi, a venit noaptea aceea de vară a anului 1969, care m-a găsit în fața televizorului nostru alb-negru Rubin 102, cuprins de o enormă curiozitate. Un american punea piciorul pe Lună, iar televiziunea română transmitea în direct aselenizarea, cu comentariile pasionate ale lui Andrei Bacalu. Detaliile tehnice ale zborului erau deja analizate de tânărul de atunci…
– …un tânăr care se pregătea deja pentru o profesie de zburător?
– Da, se pregătea pentru aeronautică, dar nu se gândea că va ajunge vreodată în Cosmos. Era clar pentru noi toți că marile puteri sunt Statele Unite și URSS, că doar ele pot avea acces la spațiul cosmic. Ce nu știam însă la 17 ani era că România semnase un acord internațional de cooperare coordonat de URSS chiar cu un an înainte, acordul Intercosmos. Șapte ani mai târziu, după ce am absolvit Facultatea de Inginerie Aerospațială la Politehnica din București, efectuându-mi stagiul militar la Bacău, am aflat că se caută candidați cosmonauți și am participat și eu la preselecție.
Cantonament în Orășelul Stelar
– Care e portretul robot al unui cosmonaut ideal, domnule Prunariu? Ce calități se cer?

– Primele teste la care ești supus sunt cele de sănătate, trebuie să te menții în condiții extreme în niște parametri foarte stabili. Apoi, trebuie să ai o condiție fizică foarte bună. Sigur că nu toți am avut-o de la început, dar în cei trei ani de pregătire pe care i-am efectuat în Orășelul Stelar de lângă Moscova, am dobândit-o: ajunseserăm să alergăm câte 8 kilometri la orele de sport. Calitățile intelectuale sunt o condiție esențială. Am trecut prin numeroase teste IQ, nu mai spun la câte teste emoționale și psihologice am fost supuși, ca să se asigure că nu există nicio urmă de nesiguranță, de pesimism, de gând sinucigaș sau cine știe ce alte „păsărele” în noi. Abia după ce această bază e asigurată, se construiește pe ea cosmonautul. Doi ani de zile, am făcut pregătire teoretică legată de spațiul cosmic, de construcția și de exploatarea navei cosmice și a rachetei purtătoare. De la cum funcționează elementele, până la cum rezolvi situațiile de avarie, fiindcă în cosmos nu poți trage pe dreapta, să parchezi și să pleci acasă. (râde)
– Ați menționat mai înainte Orășelul Stelar. Pare o denumire dintr-un film SF. Ce era, de fapt, acolo?
– Orășelul Stelar sau Orășelul Cosmonauților era organizat ca o unitate militară, dar cu trei zone distincte, una de locuit, ca un oraș normal, cu toate facilitățile, de la poștă, la restaurant, una în care erau birouri și sedii administrative și o a treia, în care aveau acces doar cosmonauții și cei care pregăteau zborul. Pe parcursul celor trei ani, viața noastră nu a fost cu mult diferită de a unor oameni care lucrează într-un laborator de cercetare. Aveam program de opt ore pe zi, dar serile le petreceam în familie, la cinematograf sau la plimbare prin pădurea de mesteceni. Fiindcă programul prevedea să locuim pe perioada pregătirii cu familiile, am primit un apartament. Copiii noștri au mers la grădiniță acolo. Iar soția mea, deși era și ea inginer de aviație, a fost casnică în anii aceia, i s-a suspendat contractul de muncă din România pentru „urmarea soțului în misiune”. Într-un fel, i-a venit mănușă. Exact în ziua în care îi expira concediul post-natal, noi ne îmbarcam pentru Rusia.
O liniște de pe altă lume
– Cum se simte momentul lansării în spațiu, domnule Prunariu?

– Ooh, trăirile sunt foarte puternice. Racheta purtătoare duce nava cosmică cu noi la bord, la peste 200 de km altitudine și 3000 de km distanță de locul de lansare, în numai 9 minute, imprimându-i o viteză de 28.000 de km pe oră. Ca să poți suporta fizic o asemenea accelerație, trebuie să stai culcat pe spate, nu în șezut, altfel tot sângele ar fi tras spre picioare și ți-ai pierde cunoștința. La început, simți doar că ești ușor împins de pe rampa de lansare. Apoi, pe măsură ce accelerează racheta, simți suprasarcina, corpul tău ajunge să aibă o greutate de 4 ori mai mare decât la sol. Iar apoi, când ajungi sus, se desprinde ultima treaptă de nava cosmică și, gata, ești în imponderabilitate, în liniște și totul începe să plutească.
– O liniște de pe altă lume?
– Am putea spune asta, dacă ea n-ar fi imediat perturbată de ticăitul ceasului de bord, fixat după ora locului în care ne-am pregătit, de ventilatoarele de bord, care încep să funcționeze imediat, ca să amestece aerul și să-l treacă prin regeneratorul de oxigen. Ești în imponderabilitate, o stare pe care nu ai cum să o simulezi pe Pământ și care începe să acționeze asupra organismului tău după legi aparte. Ești dezorientat, ușor euforic, sângele circulă diferit, e pompat mai puternic spre cap, presiunea se simte în ochi, în urechi, apar probleme în articulații, pierzi noțiunea de echilibru, corpul având nevoie de trei, patru zile, pentru o primă fază de adaptare. Trebuie să-ți reeduci gesturile: nu poți așeza niciun pix, nicăieri, pentru că el va pluti, mâncarea trebuie prinsă cu elastic pe masă. Un echipament pe care aici, pe Pământ, l-am asamblat cu câteva șuruburi în două minute, în spațiu l-am asamblat într-o oră și jumătate. Acolo, plutind ca peștele în apă, fără reperele familiare, lipsit de gravitația care te leagă ca un cordon de pământ, cauți instinctiv să reperezi o verticală a locului. Ești mereu atent unde e globul terestru, îl urmărești prin hublou. Mi-am admirat planeta natală cu frumusețile și rănile ei, fiindcă defrișările și poluarea se văd și dintre stele. Și am fost uimit de atmosfera subțire, ca o coajă de măr, și de fulgerele unor furtuni, un adevărat festival de lumini. Distanța schimbă și relativizează multe. Înainte să zbor în spațiu, aveam o înțelegere mult mai limitată despre lume.
Globul de energie
– Faptul că azi știți atât de multe despre cum e construit universul v-a apropiat sau v-a depărtat de credință?

– Am crezut dintotdeauna într-o forță spirituală superioară, care gestionează și organizează universul, care compensează răul cu binele, care ne dirijează și de care suntem legați. Că îi spunem Dumnezeu sau Allah sau oricum altfel, contează prea puțin. E una singură pentru toți. Și cât suntem vii, rămânem legați de acea energie. De multe ori în viață, am simțit că am fost ghidat. O voce ascunsă parcă îmi spunea „fă aia, nu ailaltă”, am urmat-o și s-a dovedit destin. Chiar și atunci, când mă aflam în nava cosmică pe punctul de a fi lansat, am avut un moment în care am simțit că mă îmbracă un glob de energie prin care mi se transmitea că totul va fi bine, că nu voi păți nimic. Mesajul acela m-a liniștit. Ce a fost? Nu știu. Nu totul e explicabil. Credința adevărată ar putea echilibra multe dezechilibre în lume, i-ar face pe oameni mai pașnici, mai cooperanți, mai înțelegători. Dar realitatea arată că vom mai purta încă multe războaie, ne vom distruge și pe noi și Pământul, până când cei rămași să învețe ce este cu adevărat spiritualitatea și să trăiască în armonie.
O familie de zburători
– Îndrăznesc să pun puțin reflectoarele și pe familia dvs. Aveți doi băieți, despre care se știe că vă moștenesc pasiunea.

– Așa e, au trăit amândoi în mediul aeronautic, cu părinți care vorbeau des despre asta. Au făcut amândoi parașutism încă din adolescență. Cătălin și-a luat inițial o diplomă în economie, s-a lansat o perioadă în IT, dar a candidat apoi la postul de director al Aeroclubului Clinceni și l-a câștigat, găsindu-și în aviație adevărata vocație. A făcut ulterior Academia de Zbor și a devenit pilot profesionist. Acum e director pentru operațiuni de zbor al companiei Tarom. Daniel, mezinul, a făcut Relații Internaționale și Studii Europene, a lucrat o vreme la diverse companii de stat și private, dar în final, a dat examen de specialist în PR și comunicare la Autoritatea Aeronautică și s-a dezvoltat profesional acolo. La un moment dat, s-a închis și cercul. Au decis amândoi să se înscrie la un masterat de management aeronautic, iar acesta se face la Facultatea de Inginerie Aerospațială din București. Adică exact la facultatea pe care au absolvit-o mama și tatăl lor.
– Suntem în pragul sărbătorilor și-mi imaginez că vă adunați cu toții la o masă mare. Tot despre avioane vorbiți?
– Mai puțin acum, deși subiectul aviație și cosmos nu poate fi evitat în familia noastră. Încercăm să ne concentrăm mai mult pe familie. Avem motive. Cea mai mică nepoțică a noastră, Ilinca, împlinește doi ani, iar cel mai mare nepot, Andrei, a trecut de 16 ani. Aceștia sunt copiii lui Cătălin. Daniel are două fete: Ana, o domnișoară în toată regula, puțin peste 14 ani, și năzbâtioasa de Ela, de numai 6. Andrei s-a și înscris în vara aceasta la planorism, dar deocamdată nu a apucat să facă decât două zboruri la dublă comandă. Vom vedea. Dacă pasiunea lui va continua, și eu, și tatăl lui îl vom încuraja.
Asteroidul Prunariu
– De când ați zburat în cosmos, publicul vă știe doar de cosmonautul Dumitru Prunariu. Și totuși, de atunci ați fost și aviator, inspector șef pentru activități aerospațiale în cadrul Statului Major al Forțelor Aeriene, apoi șef al Departamentului Aviației Civile, președinte al Agenției Spațiale Române etc. Aproape încă o viață petrecută între zboruri și participări la evenimente aeronautice și cosmice. De fapt, cu ce vă ocupați acum?

– După ce am zburat în spațiul cosmic, am simțit că trebuie să-mi dovedesc mie și altora că nu am zburat degeaba. Am simțit ca pe-o datorie să duc lucrurile la alt nivel și să-mi pun în valoare cunoștințele dobândite. Una dintre preocupările mele cele mai stringente în ultimii aproape 20 de ani au devenit asteroizii cu potențial de impact cu Terra. Da, există riscul ca un asteroid răzleț să ne lovească la un moment dat. Impactul cu asteroizii poate fi dezastruos! Pe 30 Iunie 1908, un asteroid cu un diametru de numai 45 de metri a ras de pe fața Pământului 2000 km pătrați de pădure în Siberia, în zona Tungusc, iar efectele luminoase și sonore s-au făcut simțite până în Anglia și țările nordice. Ca membru într-un grup de lucru al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic, dar și ca reprezentant al României la sesiunile Comitetului ONU pentru explorarea pașnică a spațiului extra-atmosferic, am elaborat studii împreună cu un grup de experți, pentru a ne proteja în viitor de asteroizi, pentru a-i cataloga pe cei periculoși și a-i ține sub supraveghere, pentru a crea tehnologii de deviere a orbitei lor și pentru a alerta guvernele și alte instituții internaționale în probabilitatea impactului. În 2017, activitatea mea legată de asteroizi a fost răsplătită de Uniunea Astronomică Internațională, care a botezat un asteroid cu numele meu. Se numește 10707 Prunariu, a fost descoperit chiar în 1981, anul în care am zburat în Cosmos, are cam 6 km diametru și se învârte cuminte în jurul Soarelui. (râde)
Războiul stelelor și extratereștrii
– „Explorare pașnică”, menționați dumneavoastră. Îndrăznesc să vă întreb: cât de militarizat e spațiul cosmic acum, când și interesele economice sunt uriașe. Ne putem aștepta la un război al stelelor?
– Da, din păcate ne putem aștepta și la un război al stelelor. Un al treilea război mondial nu ar putea fi decât un război global, care ar implica automat spațiul cosmic, pe care și rușii, și americanii l-au explorat de la bun început ca pe un nou domeniu de unde își pot întări dominația. Azi, există sateliți de spionaj care furnizează imagini cu rezoluții atât de mari, că poți determina și gradul de pe umărul unui ofițer. Orice convorbire telefonică poate fi captată și decriptată. Orice încercare de a testa arme sau rachete e vizibilă. Din spațiul cosmic poți supraveghea tot ce se întâmplă în orice moment în orice punct al globului. Practic, nu mai poți face aproape nimic fără să se afle. Cu un laser puternic ghidat ai putea produce distrugeri semnificative, atât altor sateliți, cât și obiectivelor terestre. Sigur, există acorduri și tratate internaționale, la care au aderat mai toate statele lumii, care prevăd că este interzis să plasezi în spațiul cosmic arme nucleare sau de distrugere în masă. Dar nu se specifică nimic legat de experimente, iar asta e o portiță la libera interpretare, armele cosmice fiind declarate arme experimentale. Chinezii, rușii, indienii și americanii au testat deja sisteme antisatelit și și-au distrus experimental propriii sateliți. Dacă rușii au fost deschizători de drumuri în domeniul cosmic, azi cei care domină spațiul cosmic sunt americanii, care investesc în cosmos și armată mai mult decât toate celelalte națiuni puternice la un loc.
– Și dacă în acest război ar interveni la un moment dat și altă formă de inteligență? Credeți în extratereștri?
– N-am exclus niciodată faptul că există forme de inteligență și în alte părți ale universului. Ar fi absurd să nu fie. Dar până la întâlnirile de gradul III, mai e și inteligența artificială, care se dezvoltă deja vertiginos și va duce la surprize majore în viitor și în ce privește Cosmosul. Cu ea, în câteva decenii, am putea explora planete îndepărtate din sistemul nostru solar. Dar, ca orice tehnologie care își găsește întrebuințări și bune, și rele, ea poate fi aplicată și la sisteme de distrugere extraordinare. Și cum nu văd o liniștire a situației internaționale, în mod sigur va fi utilizată și în sisteme militare inteligente, care duc la o escaladare a conflictelor globale…
– Sunteți optimist, domnule Prunariu? Credeți că această cursă de cucerire a spațiului cosmic va schimba în bine și planeta Pământ?
– Dacă vom putea aduce de pe nu știu ce asteroizi sau de pe Lună metale rare în cantități mari, ele vor ajuta la crearea unor tehnologii foarte avansate și sofisticate. Atunci, toate minele în care se sapă acum pe pământ, cu costuri și efecte uneori dezastruoase pentru mediu, nu-și vor mai găsi rostul. Iar asta ar putea antrena o adevărată revoluție industrială, cu disponibilizări, răsturnări politice și nemulțumiri. Pe de altă parte, în programul Artemis, dedicat Lunii, se menționează că toate aceste explorări cosmice au ca scop major găsirea de noi resurse energetice în vederea dezvoltării și îmbunătățirii vieții pe Pământ. Dar știți cum e, se tinde spre asta, probabil se va și face ceva în privința asta, dar declarațiile politice rămân declarații politice. Să sperăm că am învățat destul de multe din relele pe care le-am făcut până acum pe Pământ, pentru a nu repeta aceleași greșeli și pe alte corpuri cerești.