Pr. Gheorghe Macovei (păstorul românilor din Belgia): „Mă rog ca Dumnezeu să ne cheme, într-o zi, pe toți acasă!”

În nordul Belgiei, aproape de granița cu Olan­da, trăiește o comunitate de aproximativ 10.000 de români. O parte dintre aceștia sunt păstoriți de părintele Gheorghe Macovei, parohul bisericii Sfinții Părinți Ioa­chim și Ana, care spune des­pre ei că, indiferent de cât timp se află în Belgia, cu toții poartă în inimi un singur dor: să se întoarcă acasă. Cu tris­te­țe, dar și cu o mare nădejde, părin­te­le vorbește despre mi­ra­jul Occidentului, despre „mai binele” care a fost întot­deauna dușmanul bine­lui, des­pre plecări, dar mai ales des­pre întoarceri. Un interviu ca o rugăciune de dezlegare, pen­tru toți cei vinovați de acest dramatic exod românesc.

„Ne așteaptă cu lumânare aprinsă”

– Vorbim în zilele premer­gă­toare Bobotezei, când pre­oții umblă pe la casele ro­mâ­nilor, să le sfințească. Cum se întâmplă „minunea” asta, în comunitatea din Belgia, pe care o păstoriți?

– Prin preot, românii simt prezența lui Dumne­zeu în viața lor, iar asta le mai alină dorul de casă. Ne așteaptă cu lumânare aprin­să, cu masa pregătită. Având foarte mare evlavie pentru Dumnezeu, respectă foarte mult preotul, și atunci preotul trebuie să stea cu ei la masă, să se bucure împreună. Cel mai mult se bucură copiii, pentru că ei nu spun că vine preotul, ci vine Doamne-Doamne.

În zona noastră, sunt foarte mulți români, sunt răspândiți pe o arie de 80 km pătrați și du­rează până ajungi la fiecare. Odată intrat în casă, trebuie să stai să-i asculți, vor să îți spună din durerile și din dorurile pe care le au adunat în su­flet de un an. Cu unii ne vedem mai des, cu unii mai puțin, și atunci botezul caselor e sin­gu­rul mo­ment în care putem să fim împreună în cerc mai restrâns, pe lângă taina spovedaniei.

– Cum reacționează belgi­e­nii când vă văd în haine pre­oțești și cu busuiocul în mână?

– De zece ani, de când sunt aici, lucrez în con­strucții, de la orele 5.30 dimineața la 17. Nu-mi pot câștiga existența doar ca slujitor în biserică. În mo­men­tul în care vin de la muncă, îmi pun reverenda pe mine, ori­un­de aș merge. La început, și soția mea era puțin reticentă, pen­tru că, fiind foar­te mulți mu­sulmani pe aici, se temea să nu se ia ci­ne­va de mine. Dacă ro­mâ­nii noștri nu mă văd în reve­ren­dă, nu știu că au preot. Și ca să le diminuez curiozitatea oame­ni­lor, mi-am pus și cru­cea la piept, ca să se vadă că nu suntem altceva de­cât sun­tem, că sun­tem cu Hristos. Când le spun că sunt preot orto­dox, nu le vine să creadă, se bucură și spun că n-au văzut de foarte mult timp un preot, îi văd că duc do­rul după copilăria lor, când mergeau și ei la biserică.

Cu biserica în portbagaj

– Aveți o biserică în care slujiți?

– Mulți ani am fost cu bi­se­rica în portbagaj. Părintele care a înființat parohia unde sunt eu paroh acum, în Hoog­straten, slujea într-o sală de eve­ni­men­te, apoi s-a găsit o bi­serică trans­for­mată în cen­tru cultural, unde puteam sluji do­uă duminici pe lună, dar eram nevoiți să strân­gem toate odoa­rele la sfâr­șitul slujbei. Fiind centru cultural, era în­chi­­riat și pentru alte eveni­men­te, și dacă era un eve­ni­ment care lor li se părea mai im­portant, pe noi ne sco­teau afa­ră, cu toate că aveam con­tract de închi­riere. De multe ori, am slujit în curte, pentru că înă­un­tru se făceau repetiții pentru spectacole. Atunci am fost nevoiți să cău­tăm altă bi­serică și, slavă Dom­nului!, am găsit de închi­riat una catolică, foarte căl­du­roasă, foarte pri­mi­toare și inti­mă, în care slu­jim din 2019. O împărțim cu catolicii, dar ei vin doar de două ori pe lună și-și fac slujba, în restul tim­pului suntem noi în biserică, în fiecare zi aproa­pe. La înce­put, am fost primiți cu foarte mare reti­cen­ță de comunitatea catolică, pen­tru că nu ne cu­noș­teau, nu știau de unde am apă­rut, ce e cu noi. Ca orice loc pe care nu îl frec­ventezi des, biserica era într-o stare jalnică, iar noi am reușit să le câști­găm încrederea, îngri­jind-o. Încercăm să o încăl­zim, facem curat, ru­găciunile noastre chiar i-au dat viață și, după patru ani, putem spune că simțim românește când intrăm în biserică. Nădăjduim ca anul următor biserica să devină a noastră, fie prin concesiune, fie o vom cumpăra.

„«Ce se dă aici?». «Trupul și sângele Domnului»”

– Ați avut și persoane de altă confesiune care s-au convertit la ortodoxie?

– Cu toate că au dor după Dumnezeu, belgi­e­nii sunt foarte reticenți, pentru că nu-și dau seama ce se întâmplă. Dar dacă intră la slujbele noastre orto­do­xe, simt prezența lui Dumnezeu și nu mai pleacă. Vin un an, doi, văd despre ce e vor­ba și apoi apare dorința de a trece la orto­do­xie. Vor și ei să se îm­părtășească, să se apropie de potir. „Ce se dă aici?” „Trupul și sângele Domnului.” Vor și ei. Le spun că, dacă vrem să îl primim pe Iisus, trebuie să avem o pregătire specială, o apro­piere mai mare de Dumnezeu. Facem catehism cu ei și apropierea de biserică le aduce și gândul convertirii.

– Părinte, ziceați că aveți și un alt serviciu, în afara preoției. Ce spun oamenii?

– Lucrez în domeniul construcțiilor, sunt tâm­plar, montez uși de interior și, prin natura muncii, mă întâlnesc cu mii de oameni, marea majoritate români, pentru că în toate locurile, în fiecare colț din Belgia, dai de câte un român. Sunt foarte reti­cenți când mă văd, pentru că am barba lungă și părul lung. De-abia după o vreme, după ce văd că sunt prietenos cu ei, că mă îmbrac în salopetă și sunt plin de praf ca și ei, încep să pună întrebări și nu le vine să creadă că sunt preot. Ei știu că, în Ro­mânia, preotul are un alt statut și le e greu să pri­cea­pă că în Bel­gia, ca să trăiască, un preot trebuie să munceas­că. Atunci își schimbă puțin gândul despre preot și despre biserică și te respectă altfel. Asta ne bucură, pentru că îi putem face să înțeleagă că orto­doxia este altfel în dias­po­ra. Și din atei, cum se declară, se schimbă. După o vreme, îi văd în bise­ri­­că și mă bucură să îi văd. Când omul te percepe ca unul de-al lor, asta îi apro­pie mai mult de Dumnezeu.

„Inima fiecărui român e o rană deschisă”

– Să fie răspândirea orto­do­xiei în lume mi­si­unea românilor? Ni­meni n-are atâtea biserici ca ei…

Fie că suntem conștienți sau nu, fie că reușim sau nu să înțelegem, e clar că Dumnezeu are un plan cu fiecare în parte. La început, și eu mă gân­deam că planul lui Dumnezeu este să încreștinăm Europa, să o facem să vadă ce înseamnă ortodoxia. Pe parcurs, am înțeles că ne trebuie foarte mulți ani, poate chiar o viață, pentru ca lucrul acesta să se împlinească. Între timp, mulți din cei dragi ai noștri se pierd. Distanța până la biserică e foarte mare, românii de-aici țin cât pot credința și dorul din inimă, dar copiii lor cresc fără biserică. Noi, în România, mergeam cu bunicii, cu părinții, în fie­care duminică la slujbă, deschideam ochii în bise­ri­că, pe când copiii româ­ni­lor de aici nu prea au no­țiunea asta. În marea majoritate a școlilor din zona noastră, profesorii și elevii spun că sunt atei și asta își pune cumva am­prenta pe sufletele copiilor români.

Noi, preoții ortodocși români din străinătate, ne bucurăm că bisericile noastre sunt pline, dar din cei 10.000 de români din zonă, în biserică sunt 300-400 și, poate, într-o pa­ro­hie de la 25 km de­păr­tare, să mai fie 400-1.000 de ro­mâni. Dar unde sunt restul? Pleacă dimineață la cinci la muncă, se întorc seara la șap­te-opt, pentru că ești ne­vo­it să lucrezi foarte mul­te ore, și-atunci oamenii ajung roboței, parcă sunt orbiți, nu prea mai au timp de biserică, de ru­gă­ciune. Le spun mereu că ar trebui ca în fiecare du­mi­nică să fim la fel ca în noap­tea de Paște, măcar câte 2.000 de oameni la bise­rică. Mirajul Occidentu­lui e doar atât, un miraj, pe care crezi că-l vei atinge când de­cizi să pleci de-acasă, dar du­pă ce trăiești aici câțiva ani, îți dai sea­ma că nu este așa. N-am văzut niciun ro­mân să fie fericit în stră­inătate, ba chiar și după 25 de ani, ei spe­­ră și se gân­desc că se vor în­toarce într-o zi acasă. Este o rană des­chi­să inima fie­cărui român.

Eu tot sper și mă rog la Dum­ne­zeu să se în­tâmple cândva ca româ­nii să se în­toar­că înapoi în țara lor, în satul lor, să se întoar­că la casa părinților lor. Uneori e du­reros, că poate ne întoar­cem după 10-15 ani și nu-i mai găsim pe cei dragi aca­să, ci la locul de veci, și cred că ăsta e cel mai grav lucru: că ne întoarcem aca­să și nu-i mai găsim pe părinți, pe bunici în casa în care i-am lăsat.

– Ce-i împiedică pe români să se-ntoarcă?

– Conducerea României îi împiedică, nu mai au încredere în conducători. Au reușit să se acomo­de­ze aici foarte bine. Cu toate că nu ne găsim prea ușor locul, în Belgia toate sunt într-o bună rân­du­ială, începând de la a plăti o factură sau impozitul, pâ­nă la sistemul sanitar, care e im­pecabil, foarte bi­­ne pus la punct, tot ce ține de administrație e foar­­te bine aranjat, și asta nu gă­sești acasă, în România.

O parte dintre români chiar au încercat să se în­toarcă, au încer­cat să pună ceva pe picioare în Ro­mânia. Unii au reușit, alții s-au în­tors aici și îi ve­dem suferind. Mulți și-au construit o casă în Ro­mânia, cu gândul de a se întoarce, dar adminis­trația sau sistemul sanitar din Ro­mânia lasă foarte mult de dorit. Belgienii, chiar dacă nu te cunosc, îți zâm­besc, îți spun bună ziua, sunt foarte prietenoși, se comportă foar­te frumos cu tine, pe când în Ro­­mâ­nia, ești privit cu reti­cen­ță sau cu iritare, mai ales dacă spui că vii din străină­tate, trebuie să aștepți ore în șir sau zile pentru lucruri pe care aici le-ai rezolva foarte ușor, doar printr-un e-mail. Iar asta te face să te gândești dacă să te mai întorci sau nu, definitiv, în propria ta țară. Pentru că fiecare om asta așteaptă: o vorbă bună, o îmbrățișare, un zâm­bet de la celă­lalt și, dacă nu-l găsim, îl căutăm în altă parte. Și atunci te întorci în țara străină, cu inima frântă și cu rana care sângerează din nou.

„Dorul de țară nu se poate înlocui cu nimic”

– Înțeleg că în Belgia exis­tă toate condițiile pentru un trai decent și civilizat. Rezolvă asta și problemele sufletești? Cum arată, pe dinăuntru, inima românilor?

– În inima lor este o rană mult mai mare decât o vedem noi din exterior. Le e dor de ce au lăsat aca­să, limba, nea­mul, pământul lor, iar asta e foar­te greu de vindecat, indi­fe­rent cât am încerca noi, ca preoți. Dorul de țară, de pă­rinți nu se poate înlo­cui cu ni­mic, locul în care ai deschis ochii, în care ai crescut, în care ai simțit mirosul pămân­tului și ți-a rămas în minte limba cea melodioasă a româ­ni­lor. Chiar dacă traiul mai bun din străinătate îi ține pe ro­mâni aici, nu trebuie mult timp ca să-ți dai sea­ma că pentru noi și pentru sufle­tul nostru, cel mai bun lucru a fost timpul pe­tre­cut în Româ­nia, în fa­milie, nu doar cu tata și cu ma­ma, cu frați ori cu mă­tuși, ci cu fa­mi­lia cea ma­re, comunitatea locală, unde se cunoșteau cu toții. Ce simt românii de aici pen­tru Româ­nia se vin­de­că doar întorcân­du-se de­fi­ni­tiv acasă. Cum am cres­cut noi și cum au trăit părinții noștri, bu­ni­cii noș­tri, mul­țumindu-ne cu ce­ea ce aveam și nedorin­du-ne să avem mai mult, cred că ăsta-i traiul cel cu ade­vărat bun.

– Ce știu despre Româ­nia co­piii celor plecați din țară, mulți dintre ei născuți în Belgia?

– Parohia noastră e foarte tânără, acum zece ani când am venit în Belgia erau tineri toți, o parte erau încă necăsătoriți, pe parcurs, au început să se căsă­to­rească, să vină copiii, iar acei bebeluși sunt acum destul de mărișori, au între opt și 15 ani. Ei s-au năs­cut aici, au noțiunea de țară doar din poveștile părinților și din vacanța de vară, când merg în Ro­mânia. Acum, 90 la sută dintre ei spun că România e foarte frumoasă și ar vrea să trăiască acolo, mulți îi roagă pe părinți să se întoarcă în România. Vă­zând dragostea asta a lor pentru Țară, am zis că trebuie să facem ceva. Cu ajutorul Departamentu­lui Românilor de Pretutindeni, am demarat proiec­tul unei școli românești la parohia noastră. Timp de două ore, în fiecare sâmbătă, încercăm să-i învă­țăm pe copii limba română, istorie, geografie, re­li­gie și muzică, pentru a nu-și uita cre­din­ța și nea­mul. Se bucură foarte mult când află ce țară fru­moasă avem și că e mult mai bogată decât ceea ce cunosc ei din satul în care îi duc, în vacanțe, pă­rin­ții lor. Apoi, le povestesc și colegi­lor de la școală, belgieni, cât de frumoa­să este România, și chiar avem câțiva tineri, de 18-20 ani, care se gândesc foar­te serios să se întoarcă în țară. Pă­rin­ții lor s-au amăgit cu gândul că au stat aici ca să le fie mai bine copiilor, iar acum copiii vin și le spun că vor să se întoarcă în România. Doare palma asta dată părin­ților: să te întrebi, după 20 de ani, pentru ce ai stat atâta timp aici, dacă copilul vrea să se întoarcă în România?

„Le doresc românilor să-L țină mereu pe Dumnezeu aproape!”

– Părinte, spuneați că și dvs. spe­rați să vă întoarceți în România, într-o zi!

– Din prima zi în care am venit în Belgia, eu tot trag nădejde să mă întorc, să se termine „vacanța”, și vă spun sin­cer că aș pleca și în clipa asta, dacă aș putea să iau cu mine bise­rica și oamenii din biserică. Ei mă țin încă aici, trebuie să avem și aici biserica noastră, unde să ne rugăm lui Dum­nezeu, dar asta nu este țara noastră, ci doar o țară care ne-a înfiat temporar și nu vom fi niciodată în totalitate de-ai lor.

– Părinte, un gând de în­ce­put de an pentru românii din Belgia și pentru românii de acasă…

– Românilor din România le doresc să nu se gândească nicio clipă să plece înspre noi, cei plecați deja. Să rămână acasă, să se bucure de puținul pe care-l au și să nu guste nici­odată din bogăția amară din străinătate. Să-L țină pe Dum­nezeu aproape, căci doar așa vor reuși să ducă ceea ce au de dus în România. Celor din stră­inătate le doresc să le dea Domnul gândul cel bun, să nu uite România și, dacă este posibil, să se întoarcă acasă, la părinții lor, la bunicii lor, la mor­mintele înain­ta­șilor lor, să le curețe, să aprindă o lumânare și să încerce să-și aducă aminte de bucuria pe care au trăit-o în locul unde s-au născut și au crescut. Asta e ceea ce contează cu adevărat, ceea ce rămâne. Partea materială e trecătoare, dragostea – în toate felurile ei – nu trece niciodată.