În urmă cu doi ani, soțul meu a suferit un AVC. Boala a adus sechele: permanent voia liniște, nu comunica cu nimeni, stătea în pat. Nu voia să mă audă vorbind, își punea pătura în cap până când plecam din cameră. Într-o zi, am întâlnit pe stradă un pisic mic și jigărit. Mi-a fost milă de el și l-am luat acasă. Într-una din zile, când m-am dus în cameră la soțul meu să-i dau de mâncare și tratamentul prescris, pisicul s-a furișat în cameră și n-a mai vrut să plece. Văzându-l așa hotărât, i-am dus și lui de mâncare, i-am pus un vas cu nisip și l-am lăsat acolo. Între soțul meu și pisic s-a legat o prietenie cum n-am crezut să existe între un om și un animal. După doi ani, timp în care soțul meu nu a mai scos un cuvânt, m-a chemat să-l văd cum se joacă cu pisicul! Apoi, fiindcă pisicul trebuia și plimbat, încet, încet, cu două bastoane, plecau amândoi la plimbare și tot vorbeau…
Pisicul orfan, pe care l-am botezat Iepuraș, a reușit să-i aducă zâmbetul pe buze soțului meu și să-i redea bucuria vieții. Vă mulțumesc!
EMILIA – Brăila
