Fără să-mi pierd încrederea în oameni, am ajuns la constatarea că trădarea-i înscrisă în legile omenești, dar nu și în cele ale necuvântătoarelor. Drept pentru care, în urmă cu doi ani și mai bine, terminând facultatea și revenind în urbea natală, m-am hotărât să „adopt” un pisoi. Nu eram la prima „abatere”, pisica Miți, care a murit pe când eram în primul an de facultate, îmi mai bântuie amintirea cu imaginea ei de pisicuță rafinată, pe jumătate a mea, pe jumătate a maidanului de unde am cules-o.
L-am ales pe Mișu dintre alți unsprezece mâți, frați și veri primari, pentru că era o sălbăticiune adorabilă. I-am cerut iertare că-l iau de la pieptul mamei și i-am promis o viață cel puțin la fel de bună. La bloc, s-a adaptat rapid și nu a rămas ungher necunoscut mustăților lui înțelepte. Din lipsă de tovarăși de joacă, am făcut cu rândul eu și maică-mea: de-a șoricelul, de-a v-ați ascunselea și, treptat, pe lângă numele Mișu a mai căpătat o particulă – Copilul. E un fel de rege neîncoronat al apartamentului, răsfățat și năbădăios. L-am vegheat când a fost bolnav, l-am dus la doctor, considerându-l un fel de prelungire necesară a vieții mele. Răsplata îmi era licărul de mulțumire din privirea lui galben-chihlimbarie și torsadele nesfârșite pe care le făcea la picioarele mele, adevărate temenele în fața stăpânului și fratelui său – omul. Nu-mi pot concepe viața fără el, dar iată că astă-vară sufletul meu a intrat în eclipsă pentru o zi. Captivitatea prelungită și dorința de a-și vedea probabil semenii l-au făcut să evadeze, sărind de la primul etaj. Neajutorat și necunoscând locurile – „minate” de altfel cu otrăvuri pentru șobolani și câini (?!?), a ales un canal drept adăpost. L-am crezut mort și în noaptea cu pricina l-am visat făcându-mi semn cu lăbuța dintr-o iarbă uriașă și crudă, într-o pisicească neînțeleasă. Era poate un semnal că trebuie să-l caut și să-l salvez.
A fost o aventură în adevăratul sens al cuvântului: înarmată cu un picior de pui fript, care știam că-l scoate și din gaură de șarpe, am așteptat în nemișcare la gura canalului. S-a apropiat timid și i-am zărit săgeata albă de pe nas și gulerașul colțat. Nu știu cum am pus mâna pe el și am ajuns în casă. Biata blăniță tremurândă s-a liniștit iute recunoscând locurile familiare și, după toaleta de rigoare, ne-a oferit spectacolul celui mai adânc somn de pisic mulțumit.
A uitat acum și poate că întâmplarea lui a avut un caracter inițiatic, de maturizare, căci de atunci și-a dublat atențiile față de noi, singura realitate cunoscută lui și ocrotitoare. Nu a descifrat enigma vieții „de afară”, atât de dură pentru oameni, cât și pentru animale, dar cu siguranță că, dacă ar putea, ar avea atâtea de povestit…
Daniela N. – Teleorman
