JEONG O PARK (profesor universitar din Coreea de Sud): „Am ajuns pe jumătate român”

• S-a născut într-un sat din Coreea de Sud, la șapte ani păștea oile și acum este profesor universitar și predă româna. Visul cel mare este ca la pensie să se mute definitiv în România •

„Am fost lovit de bunătatea și omenia românilor”

– Domnule profesor Jeong O Park, ați publicat de curând cartea „Travel to Romania”, un ghid tu­ris­tic complex, care este o adevărată declarație de dragoste față de țara noastră și față de români. Ce anume v-a stârnit interesul, încât să duceți la ca­păt munca anevoioasă de a alcătui de unul sin­gur această lucrare?

– Ca să înțelegeți cum s-au petrecut lucrurile, tre­buie să mă întorc în timp la anii 1990, imediat după revo­lu­ție, când am ajuns la Bu­cu­rești, pentru a urma cursuri de Limba și Lite­ratura Ro­mâ­nă. În anii ace­ia, Ro­mâ­nia le era foarte puțin cu­nos­­cută co­re­enilor și eu am fost unul din­tre cei câțiva stu­denți veniți aici. Pe-atunci, mi se părea că există di­fe­ren­țe foarte mari între noi, dar acum, du­pă ce am făcut pes­te patru­zeci de excursii prin țară și după ce am ajuns să cunosc mai bine oamenii, să-i sur­prind la ei acasă în ceea ce au caracteristic, na­tu­ral, pot spu­ne cu mâna pe inimă că am găsit apropieri și lu­cruri comune pe care nu le-aș fi bănuit dacă nu aș fi stat așa de mult în compania pri­e­tenilor mei români. Da­to­­ri­tă lor, m-am obișnuit nu doar cu mân­carea româ­neas­că, foarte gustoasă, cu berea și țui­ca, cu statul la taclale, ci am început să înțeleg mo­dul lor de a ju­de­­ca, de a vedea lucrurile, de a le așeza într-o anu­mită ierarhie. Cu alte cuvinte, m-am adaptat ușor acestui stil de viață. Trebuie să vă spun că la noi, în Coreea de Sud, se crede că obișnuința este un senti­ment mai puternic decât dragostea. În România, când doi tineri se căsăto­resc se bazează în primul rând pe dragoste, dar când ajung la vârsta de șaizeci, șaptezeci de ani, cu sau fără copii, trăind atâția ani împre­ună, dragostea aceasta se transformă și devine obișnuință afectivă. Și aceas­ta este mult mai pu­ter­nică și stabilă decât dragostea de tinerețe. Eu pot să spun acum că am ajuns și eu la această obișnuință, la această depen­den­ță afectivă față de Româ­nia, și că am ajuns să fiu român cam pe ju­mă­tate. Și spun asta cu gura ma­re, din tot sufletul. A doua ches­tiune pe care vreau s-o aduc în dis­cuție este bună­ta­tea și considerația, respectul româ­nilor. La noi există un proverb care spune că nu există un copac care să nu poată fi doborât dacă îl lovești de zece ori. Asta se referă, oarecum, la curtea pe care un băiat o face unei fete. Doar că întot­dea­una fetele răs­pund: nu te uita la un copac în care nu poți să te urci. În sensul mai larg, aș vrea să spun că eu am fost și sunt lovit, nu de zece ori, ci de sute, de mii de ori, de bună­ta­tea și omenia românilor. De ospi­ta­litatea lor ma­xi­mă. Vă rog să mă credeți că nu exagerez și nu spun vorbe de conjunctură. Românii sunt ne­mai­po­meniți, omenia și căl­dura cu care te pri­mesc între ei sunt calități rare, de care ei ar tre­bui să fie conștienți și cu care ar trebui să se mân­dreas­că. De aici a început dragostea mea pentru români și pen­tru cultura românească.

„România trebuie să fie conștientă de frumusețea ei”

– Subtitlul cărții dvs. este „The Garden of the Vir­gin Mary” (Grădina Maicii Domnului) și amin­­tește de vorbele rostite de Papa Ioan Paul II, când a vizitat România. Cartea este un adevărat ghid de călătorie pentru oricine vrea să ajungă aici (oferă nenumărate informații istorice, arheo­lo­gice, eco­no­mice, artis­ti­ce, din toa­te do­me­ni­ile, dar și sfa­turi prac­ti­ce des­pre cum și de unde se cum­­pă­­ră bi­le­tele de că­lă­to­rie, de exem­plu, care sunt cele mai si­gu­re a­gen­­ții de taxi­metre etc.). Dar oa­re, vă­zută prin ochii stră­­inilor, este Ro­mâ­nia o grădină a Ra­iului?

– România este o ța­ră foar­te frumoasă, bi­ne­în­­țe­les că cei mai mulți dintre ro­mâni știu asta, dar ar fi bine să afle toți și să apre­cieze ce­ea ce au. Mulți nu pre­țuiesc această co­moa­­ră, și de aici apare și dez­in­te­resul pentru res­pec­tarea ei. Ro­mâ­nia are un relief foar­te va­riat, care dă frumusețe țării. Aici se gă­sesc toa­te for­me­le de re­lief spe­ci­fice Euro­pei, munți, câmpii, del­­tă, șe­suri, pă­duri, ma­re… Sunt pes­te 3500 de la­­curi, prin­tre care unele gla­ciare, vul­canice, la­curi de sa­re, rare în lume, la­curi cu apă fier­binte. Sovata, se știe, este cel mai mare lac din lume cu apă fierbinte. Aces­tea și altele sunt lucruri pe care dvs. le știți mai bine, nu le mai înșir eu, care le-am des­co­perit cu mare mi­nu­nare. Cam 20% din su­prafața Ro­mâ­niei este acum de­cla­rată rezervație na­tu­ra­lă. Ca să vă lă­mu­resc mai bi­ne: e ca și cum dacă fac patru pași, al cin­ci­lea este deja în re­zer­­vație na­tu­rală. Văzut din afa­ră, asta în­seam­nă că Ro­mâ­nia are o ma­re bogă­ție de care ar tre­­bui să aibă grijă în con­ti­nu­are. Puține țări din Europa se pot compara cu aceas­tă diver­si­tate naturală. Sper că oa­menii sunt con­ști­enți, au înțeles cât este de important să trăias­că fără să dis­­tru­gă echilibrul a­ces­tei frumuseți na­turale.

„Aș dori ca studenții mei să ajungă să lucreze în România”

– Sunteți profesor și predați Limba și Literatu­ra Română, la Universitatea Hankuk din Coreea de Sud, a treia ca mărime din lume, cu peste 40 de departamente de studiere a limbilor străine. Sunt stu­denții interesați de cursurile dvs.? De Româ­nia? Ce perspective practice au după finalizarea studiilor?

– Se studiază 45 de limbi străine în Universitatea mea. Sunt peste 150 de studenți înscriși la Departa­men­tul de Limbă Română, ceea ce arată un real in­teres al tinerilor pentru țara dvs. Până acum, relațiile dintre România și Coreea au fost mai active în do­me­niul culturii, dar în momentul de față se așteaptă să se dezvolte mai mult și în domeniul economic. Chiar am însoțit niște oameni de afaceri veniți pen­tru prospectarea terenului, în vederea colaborării viitoare. Firme mari din Coreea, Hyundai, Kia, Sam­sung, LG și altele și-au arătat interesul și vor veni pentru colaborare susținută. Personal, aș dori ca studenții mei să ajungă să lucreze în România, să ajute la îmbogățirea relațiilor culturale și econo­mice dintre țările noastre. Cel puțin cei care au fost în România și au participat la cursurile de limbă și civilizație, organizate aici, doresc cu toții să ajungă să lucreze în România. Toți, absolut toți, sunt încân­tați de ospitalitatea și deschiderea românilor pentru prietenie. Ei vor să revină în România, și știu că mulți tineri români sunt și ei interesați și entuzias­mați de cultura și civilizația coreeană. Mi-aș dori ca și tinerii români să ajungă să lucreze în firmele coreene care vor veni aici și de aceea, cred că este important să ajungem să ne cunoaștem cât mai bine.

„Literatura te poate ajuta să înțelegi un popor”

– V-ați luat doctoratul cu o ana­liză a operei lui Marin Preda. V-a ajutat literatura să-i cunoașteți mai bine pe români?

– În 1991, când am ajuns la Bu­curești, a trebuit să aleg un scriitor pe care să-l studiez pentru teza de doctorat. L-am ales pe Creangă, m-am gândit că fiind un scriitor pen­tru copii, îmi va fi mai ușor. Pe-atunci nu mă descurcam foarte bine cu româna, eram la început și gra­ma­tica îmi dădea mult de furcă. Am citit prima poveste, Soacra cu trei nurori, și am priceput-o. Dar când am trecut la Amintiri din copilărie m-am blo­cat în regionalisme. Aveam masa plină de dicțio­na­re și când întâlneam un cuvânt necunos­cut, îl cău­tam, îl găseam, dar în explicația da­tă mai erau două, trei cuvinte pe care nu le înțe­le­geam. Atunci puneam un deget între paginile pri­mului dicționar și mergeam la al doilea să caut cu­vântul nou neînțeles, dar și acolo mai era un alt cuvânt necunoscut și puneam alt deget ca să țin foile. Și am ajuns că nu îmi mai ajun­geau degetele de la mâini ca să țin paginile dicțio­na­relor deschise. Nu puteam să citesc nici măcar o pa­gi­nă pe zi. După ce m-am chinuit cam cu vreo cinci­zeci de pagini, am vrut să renunț de tot, dar la sfa­tul colegilor mei, care m-au sus­ți­nut tare mult, am renun­țat la Crean­gă și l-am ales pe Marin Pre­da, cu un lim­baj mai apro­piat de limba uzua­lă de azi. Și pentru că și eu am cres­cut într-un sat, mi-a fost ușor să în­țe­leg Moro­me­ții, să intru în atmo­sfe­ra țărănească descrisă acolo și să înțeleg și temele pro­puse în celelal­te roma­ne. Și ca să vă răs­pund di­rect: da, literatura te poate ajuta să înțelegi un popor.

– Să ne întoarcem la cartea re­cent apărută, care este la ediția a do­ua. După ce ați publicat-o în Co­reea, ați considerat necesar să o pu­­blicați și în limba engle­ză. De ce?

– Ideea publicării aces­tei cărți despre România mi-a venit încă de la prime­le drumuri pe care le-am făcut aici, în anii nouăzeci, pentru că se știau puține lu­cruri atunci despre țara dvs. Nici eu nu știam mare lu­cru, dar de aproape treizeci de ani, de când vin de cel puțin două ori pe an aici, am învățat și eu foarte mul­te, am aflat date, infor­mații, pe care le-am sis­te­matizat în așa fel încât să poată fi de folos oricui ar vrea să cu­noas­că profund acest loc. M-am apucat să public cartea în coreeană, pentru că, în primul rând, voiam să vadă coreenii exact cum este Ro­mânia. Nu am vrut să fie o scriere pozitivă ori ne­ga­tivă. Am vrut să arăt o față sinceră și naturală, ade­vărată a acestui loc. În varianta en­gle­zească ea are șansa să ajungă la și mai mulți străini care au nevoie de a vedea această oglindă a realității din România, cu atât mai credibilă, cu cât vine din par­tea unui străin.

Brandul de țară

– Credeți că noi, românii, facem prea puțin pen­­tru promovarea României peste granițe? Gre­șim undeva?

– În zilele de azi, publicitatea și promovarea unei țări sau companii sunt foarte importante. Trăim vremuri în care nu numai țările, ci și companiile ge­ne­rale depun multe eforturi și investiții în departa­men­tul de relații publice, pentru a crește într-un fel sau altul valoarea, vizibilitatea brandului, a mărcii, a companiei. În anii ’80, brandul unor țări ca Ger­ma­­nia sau Japonia, de exemplu, era foarte înalt. Ce înseamnă asta? Înseamnă că atunci când cumpăr un obiect nemțesc sau japonez, am încredere în prețul lui, care trebuie să fie onest față de calitatea obiec­tului, ca să mă asigur că nu va fi o investiție proastă. Eu știu că este un lucru bine și atent făcut, cu res­pect față de cel care îl va folosi. Asta înseamnă că brandul celor două țări este puternic, este foarte sus pe o scară de valori. Legat de subiect, mai pot să vă spun că o mare firmă coreeană a vrut să investească în România, dar că în primul rând a făcut o cerce­tare de piață, în mai multe țări din Europa, în Cehia, în Polonia, în Ungaria. În alte țări s-au organizat ime­diat așa-numitele gru­puri operative, sub coor­do­narea gu­ver­nelor, în care oamenii discutau de­taliat despre posibilele afaceri. Din câte știu, în România a fost, până nu de mult, mai timidă această abordare. Și nu e bine așa. Am înțe­les că acum gu­vernul este mai atent la acest aspect care este ex­tra­ordinar de important în în­cheierea unor con­trac­te, afaceri, colaborări. Pe de altă parte, în primul rând, ro­mânii trebuie să facă această promo­vare, ei tre­buie să găsească stra­tegii cât mai bune pen­­tru a pune în lumină favo­rabilă tot ce înseamnă comerț, in­dustrie, turism, cultură ro­mâ­neas­că. Ei tre­bu­ie să scoa­tă în față, să facă cât mai vizibil pen­tru oricine ceea ce este spe­cific, bun, de valoa­re în țară. Și asta, pentru ca străinii să fie in­teresați sincer să ajungă aici și să vadă cu propriii lor ochi că ceea ce au aflat din ghiduri, din cărți, cum este și cea de față, din publicitate, din promo­va­re este real și nu inventat.

„La 7 ani, eram deja un păstor destoinic”

– Adevărată enciclopedie, bogată în informații despre România, cartea dvs este rezultatul zecilor de vizite pe care le-ați făcut prin toată țara. Ce v-a impre­sio­nat mai mult la oamenii cu care ați vorbit și pe care i-ați cunoscut? Cum sunt româ­nii, în general, văzuți de cineva venit de la capătul pământului?

– V-am mai spus că românii sunt extra­ordinari. Am călătorit cam prin 40 de țări, multe din Europa, și n-am mai întâlnit un popor ca românii, ospitalier, des­chis, primi­tor. Există multe puncte comune cu men­ta­litatea și obiceiurile coreene. Într-un docu­ment vechi, din vremea dinastiilor, se spu­ne că și coreenii, la fel ca românii, erau primitori cu străinii. Dacă, de exemplu, un călător ajungea noaptea în­tr-un loc străin, el trebuia aju­tat, găzduit, hră­nit, culcat. Gazda îi ofe­rea caza­re, mân­ca­re și, dacă era ne­însu­rat, îi oferea și o fată fru­moasă. Să vă mai spun ceva, în cultura noastră core­ea­nă, în filozofia prac­tică co­reeană, se spune că dacă vrei să fii un om adevă­rat, să a­jungi în elita țării, tre­buie să fii la exte­rior moale și la inte­rior tare. Adică, da­că ești, de exemplu, pro­fesor uni­­ver­si­tar, trebuie să ai un com­­por­tament blând, ele­gant, paș­nic, să vor­bești fru­mos, să fo­lo­sești cuvinte ale­se, să ai ges­turi frumoase și adecvate, ire­proșa­bile. Dar gândurile, min­tea, morala trebuie să fie „tari”, adică nu ușuratice, nu maleabile și schim­bă­toare du­pă cum bate vântul. Noi așa suntem educați. Ceea ce m-a surprins la români este că ei toți sunt educați așa, indiferent de poziția în ierarhia socială. Asta a fost ceva nemaiîntâlnit de mine până aici. Și vreau să vă spun că am umblat și prin orașe, și prin sate, prin tot felul de medii, ca să cunosc cât mai multe. Eu sunt născut într-un sat, am copilărit la bunicii mei țărani, până în clasa a cincea, când tata, fiind învățător, a trebuit să ne mutăm într-un oraș dintr-o puternică zonă economică. Acolo, în sat, ca orice prunc, ca Nică al lui Ion Creangă, înotam în râu, mergeam pe munți, mâncam salată cu sos de soia și Kimchi (un preparat tradițional coreean, format din legume sărate și fer­men­tate). Sigur că făceam și rele, mai spărgeam câte o oală, că se știe, chiar românii au un proverb care spune că Babă frumoa­să și copil cuminte nu s-a văzut încă. În vremea copilă­ri­ei mele, Coreea era foarte săracă, și o vacă era soco­tită o adevărată avere pen­tru o fa­mi­lie. Trebuia foarte bine păzită și în­grijită. Țăranii erau toată ziua pe câmp, la munci, iar vacile, boii, erau în grija noastră, a co­pii­lor. O babă care nu putea lu­cra la câmp din cine știe ce mo­tive era șeful nostru și ea ne du­cea cu vacile acolo unde erau pă­șu­nile bune. La șapte ani, eram deja un păstor destoinic, mi-a plăcut treaba asta, dar după o zi întreagă de păzit vaca, abia așteptam să mă întorc acasă, la părinți și la mâncare. Amintirea aceasta a dorului pe care îl sim­țeam atunci a rămas în inima mea și în gândurile mele și s-a ac­cen­tuat, ori de câte ori am văzut și aici, în România, copii păzind ani­malele la pășune.

„Va trebui să-mi împart dragostea pe din două”

– Ați spus că ați dori să vă stabiliți în România la pensie. Cu ce argumente vă veți con­vinge familia?

– Când am lucrat la această carte, programul meu a fost foar­te strict, am lucrat câte 12-14 ore pe zi, ca să adun informații și să nu scap nimic din ceea ce trebuie spus despre acest subiect generos: Ro­mânia. Am aflat foarte multe lucruri noi și asta m-a legat și mai mult de țara aceasta. În ultima vreme, după ce eram prea obosit, seara, când se încheia lucrul, mă uitam pe situri de imobiliare, să-mi caut casă și mă și imaginam deja locuind acolo. Mă încărcam așa de energie și de bucurie. În ce privește familia mea, e un pic mai complicat. Soția mea nu vorbește româ­neș­te și nici engleza și pro­ba­bil ar fi o provocare pen­tru ea. S-ar simți singu­ra­tică aici. Dar am un plan și sper să-mi reușească. Peste 6 luni, voi veni în Româ­nia cu cei doi copii. Soția mea este medic și are un program foarte so­li­citant, nu poate lipsi, trebuie să muncească mult, pentru că taxele pe care trebuie să le plătim pentru fiul nostru cel mare, care este student la New York, sunt foarte mari și ne chinuim să-l aju­tăm. Așadar, voi veni doar cu copiii mei, o să-i duc în cele mai frumoase locuri pe care le cunosc și sper așa să-i conving pe ei că România este un ținut minu­nat. La final o să-i întreb: ei, cum vi se pare? Tare aș vrea ca măcar ei să țină cu mine, să fie de acord că e un lucru bun să ne stabilim aici și apoi s-o convingem și pe mama lor. Iar dacă nu se va lăsa con­vinsă, va trebui să mă împart, să pe­­trec doar jumătate de an aici și jumătate de an în Coreea de Sud, să-mi împart dragos­tea pe din două.