• Usturoiul trece drept armă de apărare în Țara lui Dracula, cum mai este numită România printre turiștii străini, amatori de senzații tari. Vampirilor nu le place gustul lui iute și nici mirosul. Dar ce nu e bun în legende, e bun în bucătărie, care nu se poate lipsi de el. Unul din locurile renumite pentru cultura usturoiului este Râmnicelu, din județul Buzău. Pe ogoarele de acolo se joacă an de an cartea recoltelor bune •

Surâsul verde al câmpiei

De la Buzău, urc pe autostrada deschisă recent. E pentru prima oară când șofez pe această magistrală rutieră, aflată încă în lucru, pe mai multe segmente ale ei. Va lega Bucureștiul de nordul Moldovei, până la Siret, la frontiera cu Ucraina. Este denumită A7 și este construită cu ajutorul fondurilor europene, alocate prin Planul Național de Redresare și Reziliență. De peste douăzeci și cinci de ani, vin să fac reportaje în acest județ, situat la intersecția drumurilor care leagă toate provinciile românești. Nu cu mult timp în urmă, nici măcar nu-mi imaginam că șesul acesta va fi tăiat de o autostradă și că mașinile vor goni cu 130 de km spre    Poșta Câlnău, renumita comună situată pe vechiul drum care duce spre Râmnicu Sărat. Câmpia e verde, datorită unor ploi căzute la timp. E o primăvară umedă, care dă speranțe fermierilor, după câțiva ani secetoși. Grâul e crescut frumos. Rapița tocmai s-a scuturat, galbenul acela strălucitor a dispărut ca prin farmec. Au rămas tecile subțiri, numite silicve, care conțin semințele uleioase, plătite scump la bursa agricolă. Ies de pe autostradă pe o bretea de asfalt care face o volută largă și coboară printre ogoare și grădini. Știu că sunt în marginea comunei Râmnicelu, când zăresc primele rânduri de usturoi verde. Usturoi din belșug, cât vezi cu ochii, lucrat încă cu sapa, de mulți săteni.

Datul cu sapa

Ajung, undeva, între Râmnicelu și Știubei, un sat mic, pierdut în câmpie. Pe partea stângă, descopăr o tarla întinsă, cultivată cu usturoi, semănat rânduri, rânduri, ca trase cu rigla. Frunzele lungi, deja viguroase, fâlfâie în vântul care domnește peste ogoare. Suflă liber, fără nicio opreliște. Dealurile și munții văluresc, aburoși, mai departe, spre apus. În mijlocul câmpului, o siluetă albastră își mișcă brațele ritmic. Între ea și mine, se întind rândurile de usturoi, aliniate perfect. Calc ușor, pământul e moale, dar nu clisos, o oarecare umezeală îl face mătăsos. Pe aici, buruienile au fost deja tăiate de ascuțișul sapei. Salut cu mâna, silueta albastră îmi răspunde. Ajung aproape: de sub cozorocul unei șepci de lucru, mă privesc niște ochi vii, cercetători. Probabil că femeia s-ar fi așteptat să o caute oricine, numai un reporter nu. E în ciorapi. Încălțările zac la capătul tarlalei, lângă bicicleta răsturnată în iarbă. Pe mâini are trase mănuși negre de cauciuc. „Îmi ia vreo două săptămâni să trec cu sapa peste toată bucata asta. E un pogon, 5.000 de metri pătrați. Muncesc singură. Am copii, dar ei sunt cu treburile lor. Am lucrat cu mulți ani în urmă la hotelul Poienița. E la intrarea în Râmnicu Sărat, cum vii dinspre Buzău”. Usturoiul ăsta verde, frumos, e sursă de câștig pentru Neta Mocanu. După ce-l recoltează, îl duce la piață, la tarabă, sau îl dă unor intermediari. Căpățânile trec prin mai multe mâini până ajung în bucătăria noastră, ca să condimenteze mâncărurile. Pe lângă banii primiți de la clienți, femeia mai încasează anual și un ajutor de la statul român: 1.500 de euro. Este o mână întinsă, de care se bucură acești mici cultivatori de usturoi. Ca să aibă ce recolta, ei trebuie să facă niște cheltuieli. Agricultura înseamnă aritmetică. Încasările mai mici decât investițiile conduc la faliment. Neta nu socotește și munca ei fizică, datul cu sapa, timp de săptămâni. Munca ei fizică nu intră în aritmetica usturoiului. E ca și cum energia ei ar veni așa, de undeva, ca vântul, fără să coste nimic. Energie din afara oricărei contabilități. Rup o frunză și o mestec. Sucul proas­­­păt și fibrele fragede îmi umplu gura cu un gust acrișor și tăios. Toată munca Netei în asta se transformă, în gustul atât de dorit de bucătari. O las să lucreze mai departe, ca să pună la pământ buruienile. În urma ei rămân rândurile drepte, cu pământul curat. Revin în șosea și femeia e din nou silueta albastră de adineauri, mișcându-se ritmic, singură pe toată întinderea verde peste care suflă vântul turbat. Spre seară, Neta își va ridica bicicleta din iarbă și se va întoarce acasă, în satul Știubei. Mâine o va lua de la capăt, ca să termine pogonul cu usturoi.

„Râmniceanu” și „Benone”

În cealaltă parte a comunei Râmnicelu, suprafețele cu usturoi sunt mult mai mari. Din loc în loc, alte siluete pierdute prin verdele fâlfâitor al câmpiei. Lucrători aplecați ușor pe sapă, tăind buruienile. Aici, însă, nimeni nu muncește singur. Sunt cel puțin doi, bărbat și femeie. Și sunt în etate.    Cel mai probabil, soți care fac asta de pe vremea C.A.P.-ului, când tarlalele cu usturoi ocupau mai toată suprafața arabilă din Râmnicelu. După Revoluție, și-au luat pământul înapoi și au continuat să facă ce știau ei mai bine: să cultive usturoi. Gheorghe Nica îmi spune că suprafața totală se mai subțiase, cu timpul, dar de câțiva ani încoace, a început să crească din nou, datorită unui program guvernamental în baza căruia este acordată suma de 3.000 de euro pentru fiecare hectar cultivat cu usturoi. Pogonul aduce 1.500 de euro. Sunt bani care acoperă o parte din cheltuieli. O parte din sămânță este cumpărată de la firme specializate. Cei mai mulți agricultori mai păstrează însă sămânță de la un sezon la altul, de la o generație la alta. Sunt soiuri locale pe care cercetătorii de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare în Legumicultură Buzău le-au preluat, le-au îmbunătățit genetic și le-au omologat: Râmniceanu și Benone, în amintirea faimosului cântăreț popular buzoian Benone Sinulescu. Un alt soi românesc se numește Diamant. Suprafața cultivată cu usturoi în Râmnicelu însumează câteva zeci de hectare. Unii localnici nu ezită, însă, să aducă usturoi ieftin din Olanda și Spania, și să-l vândă drept usturoi românesc. E o filieră destul de activă, pe care autoritățile ar trebui să o investigheze. Dacă ne este oferit usturoi românesc, atunci să fie usturoi românesc, nu spaniol sau olandez, cu etichetă falsă! Oricum, cert este că pe terenurile acestea usturoiul este cultivat temeinic. Familia Burlacu, de pildă, lucrează vreo zece hectare cu usturoi și ceapă. Agricultorii pun sămânța în pământ în mai multe etape, din Decembrie până în Martie-Aprilie. Ei au tractor și echipamente adecvate, nu ar putea întreține cultura pe o suprafață atât de mare numai cu sapa! De obicei, vând recolta în piețe și târguri, chiar și la București. O parte din usturoi ajunge însă și la o fabrică de conserve de pește. Usturoiul de Râmnicelu face casă bună, în borcan, cu peștele de Dunăre sau de Marea Neagră. Usturoi, în stil mare, mai este cultivat în județul Botoșani, la Copălău, și în județul Teleorman, la Peretu. Producția anuală a României ajunge la câteva zeci de mii de tone. Importurile sar un pic peste 6.000 de tone anual. În presă și pe rețelele de socializare a tot circulat teza potrivit căreia țara noastră este inundată de usturoi din import și producția internă este slabă. Nu este adevărat! România este un producător important de usturoi. Bravii noștri fermieri, ajutați și de guvern, reușesc să obțină recolte semnificative. Cine vrea să aibă în bucătărie usturoi românesc, îl găsește!