• „Biserica 44 de izvoare” din Pietreni, Vâlcea •

Ca o păsăruică mică și albă stă ascunsă biserica din satul Pietreni, în cuibul de piatră al muntelui. Parcă ar vrea să o ocrotească. Cineva mi-a spus: „Cauți comori? Mergi în nordul Vâlcii, să vezi minunea de la Biserica 44 de izvoare”. Și-am mers. Drumul e destul de rău și fără indicatoare, rătăcești pe ulițele satului până nimerești, iar biserica te așteaptă tăcută și singuratică, pe un fel de tăpșan. Ajung și rămân țintuit. Într-adevăr, biserica e o minune rânduită de Dumnezeu pe pământ: simplă, albă, cu acoperiș de șindrilă și baieră petrecută pe frunte, pare o casă țărănească de munte, care, în loc de oameni, e locuită de sfinți. Mai-marele lor stă chiar deasupra intrării: o firidă din care Sfântul Nicolae, cel ce dă și hramul bisericii, te privește și te binecuvântează. Nu ești primul care te lași vrăjit de magia ei. Bisericia din Pietreni a tulburat multă lume cu frumusețea sa, oameni de rând, poporeni, dar și oameni de seamă, boieri mari, domnitori și regi, cu toții, timp de mai bine de 500 de ani, au creat un zid de iubire în jurul ei, care a ferit-o de rău. Timpul și istoria au trecut peste ea precum norii pe cer, a rămas neclintită, în brațele muntelui.

Schitu de Supiatră

Totul a început cu un dar al marelui domn ­Neagoe Basarab, către tatăl său, Marele Ban Pârvu Craiovescu. Domnitorul știa locul, îl îndrăgise încă de pe vremea când fusese crescut în apropiere, la Mânăstirea Bistrița. Acolo își petrecuse întreaga copilărie și își desăvârșise educația, învățând pe rând slavonă, greacă, turcă și latină, încât, odată ieșit în lume, avea să impresioneze toate marile curți, de la Vatican și până la Constantinopol, cu lumina minții lui. Dar tihna și-o găsea tot acasă, lângă Muntele Buila, în frumusețea desăvârșită a nordului oltenesc. Acum rădăcina era și mai adâncă: bucuros de darul fiului său, tatăl, marele ban Craiovescu, își va construi un mic conac la piciorul verde al muntelui, iar apoi va ridica și un schit. Pe vremea aceea, satul Pietreni se numea Târsa, și locul conacului, Piatra. Așa că schitul va lua numele de Schitu de Supiatră. Aproape o sută de ani mai târziu, un alt domnitor se va îndrăgosti de acest loc – însuși Mihai Viteazul, care îl va și cumpăra, împreună cu întreg satul Costești, din care făcea parte și Pietreniul de astăzi. Vraja locului și a schitului îl vor birui și pe Matei Basarab. Ctitor a peste 40 de biserici, unele dintre ele aflate dincolo de Dunăre, în Balcani, închinător al Muntelui Athos, căruia îi va plăti într-un an, dările tuturor mânăstirilor, Matei Basarab a avut inimă și pentru schitul de la Pietreni: mica biserică albă intrase sub sceptrul domnesc. Abia la mai bine de 300 de ani, odată cu Unirea Principatelor Române, satul Pietreni devine independent de Mânăstirea Bistrița și bisericuța rămâne doar a oamenilor din sat.

Podul Reginei Maria

Dar șirul regilor și reginelor îndrăgostiți de bisericuța din Pietreni încă nu se încheiase. În Aprilie 1867, ajunge la ea Regele Carol I. Impresionat de frumusețea și pacea din jurul bisericii, zăbovește mai mult timp în acest loc uitat de lume, ba chiar se apucă să numere izvoarele din ocolul larg al lăcașului. Erau 44 de izvoare! 44 de freamăte cristaline, ce murmurau neîncetat, precum curgerea timpului. „Aceasta este Biserica 44 de izvoare!” ar fi spus Regele, și de atunci, numele ei așa a rămas. Ce putere tainică să-i fi fermecat pe atâția voievozi și regi, de-au rămas legați pe viață de biserica din Pietreni? Căci, iată, un pic mai târziu, în 1898, un nou rege poposește aici: Principele Ferdinand ajunge cu Principesa Maria la Mânăstirea Bistrița și de acolo vor veni la Pietreni! Viitoarea Regină îndrăgește locul imediat. Bisericuța îi place atât de mult, încât va deveni pentru ea loc de pelerinaj. Pe drum se oprea întotdeauna pe podul făcut de Gheorghe Bibescu în Cheile Bistriței (alt „vodă” care iubise atât de tare aceste locuri, încât, împreună cu fratele său, Barbu Știrbei, au rectitorit din temelii Mânăstirea Bistrița și Mânăstirea Arnota!). Puntea se numește și astăzi Podul Reginei Maria. Poveștile locului spun că frumoasa și luminata regină, când ajungea în Pietreni, se ruga mereu la bisericuța de sub munte. Apoi se plimba prin sat, stând de vorbă cu oamenii, odihnindu-se pe prispele caselor și ascultând povești. Regina Maria va insista pentru repararea bisericii de două ori, în 1926 și în 1930.

Darul haiducilor

Însă nu doar regii au iubit această bisericuță. Pe la 1741, doi haiduci dăruiesc o icoană-troiță placată cu aur, făcută la 1694, în Rusia. Se pare că o „luaseră” de la niște călători, pe care îi jefuiseră tocmai în vremea „dijmăritului celui mare”. Cei doi haiduci apar chiar și în vechiul pomelnic al bisericii – Dumitru și Ion se numeau: „Aceste nume au dat niște sfinte Troițe, cu 12 praznice, pentru a lor vecinică pomenire”. Din nefericire, icoana-troiță este descoperită de scriitorul Alexandru Odobescu, se face vâlvă în jurul ei și cineva „de sus” va considera bisericuța din Pietreni prea mică pentru o astfel de comoară. Icoana „care se desfăcea în trei, ferecată cu aur și de o rară frumusețe”, a fost dată un timp ministrului Kogălniceanu, pentru garanția de câțiva galbeni… Nu se știe, când și cum, cert este că icoana s-a pierdut, ajungând, după unii istorici, într-un muzeu din Londra… Și n-a fost singura… Pe rând, toate icoanele de preț și cărțile vechi ale bisericii au ajuns în muzee sau li s-a pierdut urma. Dar chiar și așa, sătenii din Pietreni au continuat să aibă grijă de vechea bisericuță, împodobind-o cu sufletul lor: în sutele de ani de rugăciuni, purtate din neam în neam, au ținut biserica vie. Astăzi, biserica din Pietreni este restaurată. Zidurile ei strălucesc ca veșmântul unei mirese. Așa li se va fi părut și călugărilor care au trăit în chiliile vechiului schit. Se spune că ascundeau intrarea într-o peșteră ce te scotea pe partea cealaltă a muntelui, la o ieșire mascată de un fag mare și scorburos. Pe aici se vor fi salvat haiducii, ajutați de călugări. Tot pe aici s-au salvat și partizanii anticomuniști, care au rezistat în aceste locuri, până în 1949, când au fost prinși. Fagul scorburos a fost tăiat, iar peștera zidită.

681Cele 44 de izvoare ale Regelui Carol încă șipotesc. Pe ulițele cu case vechi, umbrite de nuci, fagi și castani gigantici, Regina Maria ar putea să apară oricând, strălucitoare și nespus de frumoasă, pășind agale prin praful ulițelor încinse de vipiile verii. Mă gândesc s-o aștept, lipindu-mi trupul de zidul alb al bisericii. În susurul neastâmpărat al izvoarelor, printre rugăciuni șoptite în alte secole, pașii ei se apropie.