• Greu veți găsi un monah român care să fi iubit atât de mult cartea. A citit tot, de la Sfânta Scriptură și până la astronomie. Când un ucenic l-a întrebat cum se poate dobândi cunoștința dumnezeiască, părintele Visarion i-a răspuns simplu: „Prin citit mult și prin trăirea a ceea ce citești. Întâi e cititul! Acesta este primul lucru – să începi să citești, căci dacă nu citești, nu-L cunoști pe Dumnezeu. Înainte de a-și face omul rugăciunea, trebuie să știe la cine se roagă” •

Șapte ani din cărți

Părintele Visarion Coman s-a născut pe 28 Octombrie 1921 la Ivești, un sat din județul Galați, aproape de granița cu Vrancea, prin care șerpuiește leneș apa Bârladului, înainte de a se vărsa în Siret. A fost primul copil din șase și părinții i-au spus Vasile, după cel mai mare ierarh al răsăritului creștin. Tatăl său, Dumitru, fusese atras în tinerețe de monahism, dar viața sau pronia îl lăsase în lume cu un mare dor de rugăciune și biserică. Dumitru și-a învelit viața în credință și, fapt mai rar în satele acelor vremuri, în care puțină lume știa să scrie sau citească, în dragostea de carte. Așa se face că a citit de mic multe cărți duhovnicești, pe care le avea în casă. La bătrânețe avea să spună: „De când am fost mic, mi-a fost tare drag să citesc. Odată am citit trei zile în şir şi nu m-am săturat. Şi, citind ziua şi noaptea, mi s-a înregistrat toata cunoştinţa religioasă. Nu prea am avut mare nevoie de povăţuitori. Le-am ştiut pe toate, pe de rost, din citit”. Setea aceasta de carte l-a schimbat. Deși nu a urmat niciodată școli înalte, oprindu-se la ciclul primar, pentru a ucenici timp de trei ani la un cojocar, a fost, toată viața, un om cultivat prin propria strădanie. Deși nu a întâlnit pe niciunul din marii duhovnici români care au strălucit foarte aproape de locurile în care s-a nevoit, a ucenicit la cărțile marilor sfinți ai ortodoxiei. Când a împlinit optsprezece ani era deja copt, mult mai copt decât ceilalți tineri de vârsta lui. A știut că drumul în lume s-a sfârșit și a vrut să plece la mânăstire, dar a fost luat în armată. România intra în cel de-al doilea război mondial, iar el avea să cadă, în 1944, prizonier la ruși, care l-au trimis în lagăr. Din memoriile celor care au fost în ghearele bolșevicilor știm ce a însemnat detenția în gulagul comunist. În chip minunat, pe Vasile chinurile nu l-au atins. Sufletul său, răpit de iubirea pentru Iisus, era atât de liber în spatele sârmei ghimpate, încât povestea despre anii aceia cumpliți ca despre o adâncire în rugăciune – „În lagăr, duceam o viață ca în mânăstire – citeam, mă rugam, cugetam la Dumnezeu. După ce m-am întors din prizonierat, m-am dus la Mânăstirea Bogdana”.

În străvechea ctitorie a marelui logofăt Solomon Bârlădeanu se strânseseră în anii de după război o mulțime de tineri. Acolo avea să se retragă din lume și Vasile. A primit ca monah numele de Visarion. Un nume de care va auzi o țară întreagă.

Prigoana

Se înserează. Umbrele reci alunecă pe sticla înghețată a ferestrei, învelind camera în albastru-cenușiu. Știa din copilărie, că atunci când soarele trece peste geana amiezii, luminând omătul proaspăt, se apropie Crăciunul. Un Crăciun care, la el în sat, era un miez de căldură și bucurie din care se înfruptau toți – și săraci, și bogați. Acum, Crăciunul e alungat de pe ulițe, silit să se pitească în biserici și-n inimile oamenilor. În casa goală e ger ca afară. La amiază, părintele Visarion, îmbrăcat ponosit, fără rasă, ca să nu-l cunoască nimeni, a hălăduit pe malul pârâului ca să culeagă câteva vreascuri cu care acum încearcă să încropească un foc în soba veche. În strelicii de jar care săreau atunci când ațâța flăcările cu vătraiul viața i se va fi depănat prin fața ochilor. Mai erau trei zile până la Crăciun, el făcuse de curând treizeci și nouă de ani, era călugăr de cincisprezece. Peregrinase prin mai multe schituri, unde îl trimisese ierarhul locului, acolo se dusese. Nu se plânsese de nimic, primise toate ascultările cu dragoste, pentru că de asta se călugărise – să slujească lui Hristos și semenilor. Și tot de asta îl și tunseseră în monahism, încă din primul an, fără să treacă rânduiala de novice de șapte ani și tot de aceea îl și hirotoniseră repede diacon, iar mai apoi, preot. Pentru că toți, și starețul, și ierarhul, știau că el trăiește doar pentru Hristos. Viață a lui nu avea. Obișnuia mai târziu să spună – „Fiind om cuminte, pe mine m-au iubit și dușmanii”. Nu chiar toți… Comuniștii, de pildă, îl urau, de-a dreptul. Aveau și de ce. Deși părintele Visarion trăise toată viața în obști monahale, cei care alergau sub epitrahilul său îi spuneau, simplu, „pustnicul”. Simțeau că inima lui, deși trăia între oameni, e mereu singură, doar ea și Dumnezeu. De aceea îl și căutaseră pentru sfat, încă din prima zi de când primise hirotesia întru duhovnic, deși mirenii ar fi avut la Bogdana mulți ieromonahi, unii albi de ani, la care să se spovedească. Erau mulți, dar nimeni nu era ca tânărul părinte Visarion. De aceea îl urau comuniștii și tot de aceea nu-l mai lăsaseră să stea în mânăstire. Încercase în fel și chip să rămână – le spusese că e doar paznic la mânăstire, le arătase teancuri de analize care-i vădeau bolile grave la plămâni și reumatismul de care se betegise în lagăr. Zadarnic. Comuniștii nu răbdau monahii defel și-l alungaseră din mânăstire ca pe-un câine. O familie evlavioasă din satul Lespezi îl adăpostise în casa asta părăsită, în care acum putea aprinde un foc. Un vecin îi dăduse o mână de paie, în loc de așternut.

Așa a privegheat pentru Nașterea Domnului a anului 1960: pe un așternut de paie, în foame și frig. Era cu desăvârșire singur, dar căsuța era în mijlocul satului. Și-a căutat o alta, mai ferită, în satul Buhoci, și a lucrat acolo la cojoace vreme de cinci ani de zile. Nimeni nu știa că, de fapt, cojocarul satului e un mare duhovnic, prigonit de comuniști. Abia când a plecat din Buhuși, în 1965, au aflat că „domnul Coman” este fostul duhovnic de la Bogdana. Din nefericire, nu a putut să se întoarcă la mânăstirea sa de metanie. România trecea printr-un dezgheț, dar el nu cuprinsese încă și libertatea deplină a cinului monahal. Ici, colo, mici comunități călugărești supraviețuiau deghizate în muzee. Mânăstirea Sucevița era unul dintre ele, unde, datorită vechimii și imen­sului prestigiu cultural, regimul permisese câtorva monahii în vârstă să rămână. La ele a mers să slujească părintele Visarion. A petrecut în obștea bucovineană zece ani încheiați, fiind silit să plece de acolo din pricina climei umede care l-a îmbolnăvit și mai rău. Când a părăsit Sucevița, împreună cu câteva ucenice, le-a spus profetic: „Vom merge într-un loc sărac, unde nimeni nu vrea să stea”.

Călugărul care sfințește locul

La sfârșitul anilor ’70, un călător prin împrejurimile Slatinei putea vedea, în partea de sud a orașului, ruinele unei mânăstiri străvechi. La ea nu se putea ajunge direct din oraș. Trebuia să iei la pas o potecă, pentru a ajunge în incintă. Acolo, între fostele ei ziduri, ca de cetate, trebăluiau zi și noapte câteva maici, împreună cu părintele Visarion. Pentru oraș, mânăstirea ar fi trebuit să fie punctul central al vieții duhovnicești și cel mai important monument istoric din împrejurimi, era, totuși, o ctitorie din vremea lui Mihai Viteazul, reclădită din temelii la 1654 de un nepot al lui Matei Basarab, Diicu Buicescu. Închinarea lavrei către mânăstirea Cutlumuș, apoi secularizarea averilor mânăstirești în timpul lui Cuza, împreună cu alungarea călugărilor de regimul comunist, și mai multe cutremure, o ruinaseră până la pragul în care nu cred că mai aștepta cineva reînvierea ei. Părintele Visarion se mutase între zidurile coșcovite împreună cu ucenicele sale, pe 24 Mai 1976. Se apucase de îndată de treabă. În loc să-l sperie, paragina i-a dat aripi: „Mi-a plăcut să rămân aici, văzând o viaţă liniştită, izolată de lume și de ispite” le spunea mai apoi ucenicilor. „Deşi aproape de oraş şi de sat, ele nu se puteau apropia de noi, din cauza văii în care suntem. Văzând că mânăstirea este săracă, m-am gândit că este mai bine aşa, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, o s-o facem şi bogată”. Și așa a și fost. Știa că omul, mai presus de orice, sfințește locul. Iar unde locul este sfânt, tot Dumnezeu face minuni. Avva Visarion nu a ținut niciodată la agoniseală. Deși erau săraci lipiți și aveau nevoi uriașe, el dăruia mereu pentru rezidirea mânăstirii, cu inima largă. Când maicile se înspăimântau că vor rămâne fără de niciunele, el le zicea liniștitit – „Până diseară, Dumnezeu ne trimite dublu!” Și cum le spunea el, așa se și întâmpla. Așa au răzbit, rugându-se și lucrând, ceas după ceas, zi după zi, an după an. Curând, Slatina avea să-și descopere povățuitorul și să pună umărul la ctitoria sa. Nu doar de ziduri, ci și de duh.

Prin frumusețea universului

Părintele Visarion a fost toată viața un contemplativ, un om îndrăgostit de frumusețea creației, un om aparte, chiar și printre călugări. Înaltpreasfințitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, spunea despre el că „avea o delicatețe proverbială”. Deși nu știm mai nimic despre nevoințele sale, care au rămas tainice până și ucenicilor apropiați, le putem bănui din sfaturile pe care le dădea. De pildă, cele despre rugăciune – „Nu are importanță ce cuvinte spune omul, numai să vorbească cu Dumnezeu, să cugete la Dumnezeu. Sfinții, când ajungeau la desăvârșire, nu mai luau cărțile, citind rugăciunile, ci se duceau în pustie, ridicau mintea la Dumnezeu, își umpleau ochii de lacrimi și se rugau fără încetare. Asta e rugăciunea în duh, când oamenii se roagă fără să mai citească sau fără să mai vorbească.” În rarele clipe când își părăsea chilia sau biserica, părintele tăcea. Maicile povesteau că medita mereu la frumusețea lumii, spunându-le că e păcat să piardă timpul și să nu privească la ceea ce Dumnezeu a creat. La spovedanie, le spunea ucenicilor: „Soarele, luna, stelele, apa, vântul şi toate câte sunt minunat făcute de Dumnezeu, dau mărturie despre slava Sa şi ne ajută pe noi să-L cunoaştem şi să cugetăm neîncetat la El. Cine poate şi are voinţă, să se trudească să înveţe această cugetare – aşa cum avem timp pentru mâncare, pentru somn, pentru ştiri, să ne facem timp, o jumătate de oră pe zi, pentru a cugeta la nevăzute. Fie că poate cineva sau nu poate să cugete, să caute să-şi facă timp pentru asta; chiar de se chinuie jumătatea aceasta de oră pentru a cugeta, şi nu reuşeşte să facă asta decât un sfert de oră, tot este de folos. Dar jumătate de oră, fiecare trebuie să caute să-şi întrerupă treaba, sau somnul, sau orice altceva, pentru a putea gândi în timpul acesta la cele nevăzute”.

Nu erau doar sfaturi. Părintele trăia atât de intens frumusețea întregului univers încât încerca să o aibă mereu în fața ochilor. Credinciosul care mergea să i se spovedească putea vedea, chiar lângă scaunul de spovedanie, fotografii ale mai multor galaxii. Îi era drag să se scufunde în contemplarea lor, pentru a putea urca mai apoi la Dumnezeu. Făcea asta în timpul rugăciunii și încerca apoi să-și sprijine contemplarea prin cunoaștere. În chilia lui, puteai citi pe cotorul cărților titluri duhovnicești, dar și mici eseuri de popu­larizare a științei: „Calea lactee”, „Galaxia și metagalaxia”, „Se schimbă clima?” sau „Vorbește cosmosul”. Toate căi prin care încerca să urce spre Ziditorul tuturor. „Când omul are timp liber” le spunea maicilor, „trebuie să citească mult. Citind mult, în memoria lui se adună lucrurile sfinte, care îl ajută să înțeleagă ce este Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtășanie sau care este cel mai important moment al slujbei. Omul nu este un animal, este o ființă vie, rațională și trebuie să gândească: «Cine m-a lăsat și pentru ce m-a lăsat pe pământ?» Cititul ajută foarte mult”.

Plecarea

Se subțiase. Văd asta din fotografiile vechi pe care le-am găsit și în care întrezăresc o transfigurare de la o vârsta la alta, de parcă lumina care i se reflecta pe chip în anii tinereții ajunsese să treacă direct prin el, la senectute. Înaltpreasfințitul Mitropolit Irineu, care l-a cunoscut îndeaproape, spunea că, în anii din urmă, părintele Visarion „era plăpând, de multe ori ca o umbră care trecea pe lângă noi fără să ne împiedice cu ceva. Smerenia lui era zguduitoare, uneori, nici nu puteam s-o cugetăm. Cuvintele sale ieșeau din suflet, ieșeau din viața lui, numai cu Dumnezeu. Scotea din sufletul nostru toți mărăcinii, cu o răbdare îngerească. Ne aștepta pe fiecare cu afecțiune și se bucura întotdeauna când ne revedea, fără a ne spune ceva despre suferința sa”. Vestea despre harul pe care-l revărsa la spovedanie trecuse demult de marginile orașului. A fost, probabil, cel mai mare duhovnic al Olteniei, trimis de Dumnezeu să o lumineze în anii negri ai dictaturii și apoi în cenușiul fără capăt al tranziției. Erau atât de mulți cei care veneau să i se spovedească încât trebuia să te înscrii pe o listă și aveai de așteptat săptămâni întregi până să ajungi să i te mărturisești, deși el numai asta făcea, de dimineața și până la apus. De ce-l căutau oamenii cu atâta ardoare? Pentru că avea înainte vedere și era în stare să-ți spună păcatele dinainte de a le fi spovedit tu însuți? Poate… Dar mai era ceva… Un sâmbure de lumină strălucea din ființa lui, din ce în ce mai puternic, pe măsură ce trupul îi devenea din ce în ce mai fragil. Domnul doctor Pavel Chirilă, care i-a fost ucenic ani de-a rândul, avea să scrie că părintele Visarion Coman l-a contaminat cu optimismul său „viu, ardent”. Mihaela Stan, o ucenică foarte apropiată, care ne-a lăsat un volum prețios, din care am și citat în articol, scrie că părintele părea „o prezență din altă lume”. Iar acea prezență se simțea prin delicatețea sa. Chiar și din lucrurile aparent mici, cum era porunca dată maicilor să nu îi critice vreodată pe credincioși pentru felul în care sunt îmbrăcați…

Deși grav bolnav, a continuat până la capătul vieții să spovedească și să întărească pe alții, deși poate că el ar fi avut nevoie de sprijin și de întărire. Când ucenicii îl întrebau cum o mai duce, le răspundea invariabil – „Mă simt bine, mă simt foarte bine!”. Când, pe 28 Octombrie 2001, a împlinit 80 de ani, le-a spus ucenicilor: „Mă simt ca la 20 de ani, sufletul meu e același, numai trupul este mai neputincios”. S-a stins pe picioare, slujind. Ultima liturghie pe care a oficiat-o a fost pe 25 Martie 2002, de sărbătoarea Bunei Vestiri. Două ceasuri a petrecut miruindu-i pe credincioșii veniți la mânăstire. Își lua rămas bun… La două zile după aceea, s-a simțit rău și a fost transportat de urgență la spital. A trecut la cer în noaptea dintre 11 și 12 Aprilie a anului 2002. Cei care i-au sărutat mâna pe ultimul drum au mărturisit că era caldă, neînțepenită, ca atunci când era viu și-i binecuvânta.