PETRU GHERGHEL – episcop romano-catolic de Iași – „Oriunde am fi, ca români, ducem specificul românesc mai departe”

Episcopul Petru Gherghel a păstorit, la Iași, timp de 41 de ani, cea mai mare co­munitate de români de confesiune ro­mano-catolică, răspândiți pe teritoriul a opt județe din Moldova: Iași, Suceava, Botoșani, Vaslui, Neamț, Bacău, Galați, Vrancea. Anul acesta, la 79 de ani, a lăsat altcuiva funcția de episcop, după ce și-a îndeplinit misiunea de a organiza vizita Papei Francisc în România, la Iași.

Sfinții închisorilor

– Deși confesiunea în care ați fost botezat și pe care ați servit-o în rang înalt, de episcop, are rădă­cini străvechi în România, în zonele ortodoxe se știe prea puțin despre ea. Iată de ce vă întreb, cum a început drumul dvs. spre preoție?

– Mi-am petrecut copilăria pe Valea Moldovei, în Gherăești, un sat bine așezat în zonă, unde, îna­inte de comunism, tata era primar. Nu a fă­cut politică, dar a avut totuși de su­ferit. Mama nu știa carte, dar știa să se roage, ne îndemna să fim buni, drepți, să nu fim dușmă­noși, ne-a in­suflat această grijă pen­tru valorile sufletești, bi­serică și școală. Fami­liile românilor sunt mai apropiate de valorile spiritua­le și sfinte, cu ră­dăcini în sufletul adânc, al neamu­lui. La biserică, am avut preoți buni, de o mare valoare, care ne-au trezit o dorință profundă, de a face și noi ceva la fel ca ei. Ne inspirau doar când îi priveam și-i ascultam rugându-se. Când a aflat că vreau să pornesc pe calea preoției, mama a fost mai reținută, pentru că știa că nu va fi ușor. Mi-a expli­cat de la început ce însemna, în vremea aceea, să fii preot. O ascultam, dar asta nu m-a întors din drumul meu. Toți ne vorbeau de greutăți, dar deși era o peri­oadă de foc, am mers mai departe și mi-am văzut liniștit de drum. Multe rele se întâmplau în jurul nostru atunci, mulți preoți erau în închisoare. Aveam convingerea că noi, tinerii, trebuie să le ți­nem locul celor care lipsesc. Primul care a ieșit din închisoare după 14 ani și cu care m-am întâlnit a fost preotul Mihai Rotaru. Era un preot foarte iubit, părea înconjurat de o lumină, un soare, o atmosferă pe care nu pot să mi-o explic. Era incredibil de mult entuziasm într-un om care s-a întors din pușcărie! Dânsul a avut un rol puternic asupra mea. Se bucu­ra, efectiv, de orice, spunea că tot ce au suferit în închisoare nu era altceva decât un fel de scânteie pentru bucurie. Și pentru noi era o bucurie să-l ascultăm, deși nu prea ne povestea ce suferise, dar amintea mereu de convingerea pe care o aveau, că într-o zi vor fi eli­berați. Acești oameni au făcut foarte mult bine după ce s-au întors din închisoare, aveau această capa­citate de a trans­mite curaj și bucurie. Au fost mulți care au suferit.

Politica evangheliei: „Ca toți să fie una”

– Ați avut și dvs. probleme?

– Eu am fost cumva privilegiat, am fost ferit de astfel de chinuri, am fost ocrotit. Nu m-a urmărit nimeni. Nu am cu ce să mă laud, în schimb, atunci a fost o perioadă în care preoții au înțeles că trebuie să fim una. În viață, ca să te poți apăra, trebuie să stai împreună, asta fac toate viețuitoarele. În acea perioadă, eram mai activi decât acum. Nu era radio, nici TV, cărți, comunicarea era în biserică și se făcea foarte organizat. Făceam tot ce trebuia cu mijloace puține, cu mul­tă dorință și me­reu îm­preună. Aceste întâl­niri preoțești erau, pentru noi, o soluție care ne făcea să res­pirăm cu mult curaj. Nu făceam politică, doar pe cea a Evan­gheliei. Fiecare bise­ri­că avea slujbă pen­tru copii, părinții erau obligați să-i aducă la biserică. Așa se ex­plică de ce în 1990, când a venit momen­tul să fiu numit episcop, mi-am ales un motto: „Ca toți să fie una!”.

– Aveați doar 38 de ani când ați fost învestit ca episcop, ceea ce înseamnă că bucata de viață de dinainte de episcopat este mai scurtă decât cea petrecută ca epis­cop…

– Credeam că voi deține doar tranzitoriu această funcție, dar iată că tranziția aceasta s-a prelungit. Aș­teptam me­reu să vină altcineva și aveam oricând a­ceastă disponibili­tate, pentru mine ar fi fost o ușu­rare, aș fi fost mai liniștit. Nu se pu­ne problema că m-aș fi chinuit să stau aici fără voia lui Dumnezeu sau a superiorilor. Chiar și în scrisoarea de ac­cep­tare a funcției, am scris că ea este, totodată, și scri­soarea de demisie, în orice moment se va decide asta. Am avut și multe încercări, dar și foarte multe satisfacții. Dar acum, că e altcineva care ocupă funcția de episcop, mă simt cumva eliberat.

– De ce?

– Harul preoției și al episcopatului rămân, nu ni le poate lua nimeni, nu se șterg, la fel ca și darul căsă­toriei sau al botezului. Dacă am fost botezați, așa rămânem veșnic. Dar pentru administrație, alergare, o mulțime de alte probleme, pe care orice funcție de conducere le implică, este uneori foarte greu. La 75 de ani, în Biserica Catolică, orice preot, episcop, cardinal, indiferent de domeniu, trebuie să-și prezinte disponibilitatea de a lăsa locul altuia mai tânăr și mai puternic. La cei 79 de ani ai mei, era firesc să mă retrag, dar o și doream, pentru că sunt mulți care au capacitatea, energia și harul de a face mai mult decât mine la vârsta aceasta. E o lo­gică a creșterii. Sunt prea mulți ani pentru un singur om. Deși, să nu mă înțelegeți greșit, nu am fost sin­gur, ci împreună cu toți. Pentru că eu consider că nu episcopul formează Biserica, ci Biserica este for­mată din episcop, preoți și popor.

„Materialismul a ajuns să fie trăit”

– Un popor din ce în ce mai puțin numeros… De ce credeți că sunt tot mai mulți cei care aleg să plece din țară? Vedeți un pericol în această dure­roasă scurgere de populație în afara țării?

– Pericolul de a ne pierde identitatea ca țară e foarte mare, căci sunt prea mulți cei care pleacă. E bine că pleacă, dar trebuie să nu uite de unde au plecat, să nu-și uite rădăcinile, căci acum sunt atâtea tentații, din toate părțile. Materialismul a ajuns să fie trăit, până acum era doar teoretic. Realitatea este că acum și satisfacțiile sunt mai mici decât cele de altădată.

– Din ce punct de vedere? Spiritual, duhov­ni­cesc?

– Da, din punct de vedere spiritual și al reali­zărilor sufletești, spirituale, pentru munca noastră, pentru grija noas­tră. Și, dacă tot vorbim de valori românești, ar tre­bui să ne întoar­cem înapoi și să spunem că una din­­tre cele mai mari va­lori ale ro­mânilor a fost fa­milia. Era chiar cultivată aceas­tă valoare, era pre­țui­tă și cunoscută ca datorie față de patrie. Acum, fa­mi­lia e împinsă în deri­zoriu. Această împo­tri­vire la ceea ce este firesc și natural de la Dumnezeu are efec­te dezas­truoase. Să sperăm că vom trece și prin asta. Nu știu cum va fi viitorul, dar îl punem în mâinile Domnu­lui. Cred că El va ști cum să depășim aceas­tă sufe­rință. Fără copii, nu e posibil să existe nici comu­nitate, nici Biserică, nici societate, nici viitor. Acum, toate aceste greutăți sunt foarte mari, sunt mulți credincioși plecați din dieceză. Suntem destul de afectați. În 1990, erau 250.000 de credincioși, acum au rămas mai puțin de 200.000. Nu știu ci­frele în cazul ortodocșilor, dar e evident că a scăzut dra­matic numărul copiilor, la nivelul întregii țări. Va trebui să trecem și prin asta, căci România a găsit mereu mijloace să treacă prin greutăți de tot felul. Papa Ioan Paul al II-lea spunea că viața de emigrant are două fețe, una de suferință și una de bucurie. Cei care pleacă duc valorile noastre și, când vin, aduc bogățiile ce le întâlnesc acolo. Ori­cum, se în­vață foarte mult, se câștigă foarte mult atunci când îi întâlnești pe alții. E un câștig a merge împreună, în armonie, pe calea pe care trebuie să mergem.

– Nu e și ceva ce se pierde?

– Se pierde, că niciodată nu e un câștig fără pierdere. Se pierde ceva, dar se câștigă spiritul de fraternitate și unitate, pentru că, oriunde am fi, ca români, ducem specificul românesc mai departe. Occidentul nu are acest gen de valori, iar întâlnirea este lucru bun, cu condiția ca noi să fim înțelepți, să nu uităm valorile de acasă. Papa Francisc insistă asupra acestei griji față de rădăcini, care nu trebuie uitate. Neuitându-le, se poate face o lucrare îm­preună, care să ajute la realizarea unui spirit de unitate și fraternitate.

„Mi-am încheiat misiunea cu binecuvântarea Papei”

– Ați avut privilegiul de a fi pre­zent și implicat în vizita a doi papi, două personalități diferite, la dis­tanță de exact 20 de ani. Cum cre­deți că se explică fascinația, chiar și a ortodocșilor, față de Papa Ioan Paul al II-lea și față de Papa Fran­cisc?

– Aceste două vizite la care am participat au avut rolul de a înnobila sentimentul religios, creștin și uman. Amândoi au purtat un mesaj cu ade­vărat de deschidere față de toți. Mesajul pe care-l poartă orice lider bisericesc trebuie să fie un astfel de mesaj, de încântare, de apropiere, de laudă comună. Papa Francisc a venit și să ne vadă viața, să ne cunoască valo­rile. Am avut de mult intenția și dorința de a-l invita aici. Am fi vrut să vină la noi și Papa Ioan Paul al II-lea, dar pe-atunci nu erau prea bune drumurile și nu aveam nici aero­port… Dar faptul că Sfântul pă­rinte de la Roma l-a luat pe patriar­hul ortodox, Teoctist, în papamobil, a generat un sentiment de comu­niune, de unire. Nu a venit să tulbure pe cineva, ci ca să bucure, să binecu­vânteze, să dea un îndemn de unire tuturor. Nu s-a gândit niciodată doar la catolici, ci la toți credincioșii români, care sunt frați, pentru că au un destin național comun și motive de bucurie comune. A fost o satis­fac­ție să-mi închei misiunea cu binecuvântarea papei și am fost în­vred­nicit, chiar fără merit, să-l înso­țesc, să-l salut și să-l conduc la aero­port. M-am bucurat că a adus cu ade­vărat soare, nu e doar o metaforă. Eram triști că va fi ratată vizita, dimi­neața a fost foarte frig, plouase, cu 20 de minute înainte de so­sirea papei a căzut grindină, chiar dacă era prima zi din luna iunie. Când a coborât din avion, însă, cerul s-a înseninat și toată zona s-a umplut de lumină. Pentru noi a fost o bucurie, cum cred că a fost pen­tru toți credin­cioșii, dar și un simbol al liniștii și păcii pe care Sfântul Părinte ni le-a adus.

„Patriarhul Daniel are o forță deosebită”

– Simbolic, sediul Episcopiei Romano-Cato­lice din Iași este amplasat între două mari biserici orto­doxe: Catedrala Mi­tro­­politană și Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”. Cum a fost colaborarea cu ortodocșii în toți acești ani?

– Am fost și în timpul comunismului aproape de ortodocși și ortodocșii au avut mereu o deschidere față de noi, chiar față de mine personal. E firesc, creștini fiind, să nu uităm de ceilalți. E păcat să spu­nem că doar noi suntem aleși. Dacă Dumnezeu ne-a dat darurile sale, ne-a dat tuturor la fel. Deși sunt diferențe între noi, eu nu pot spune că sunt mai brav decât un credincios dintr-o altă Biserică sacra­mentală. Nu am voie, e păcat! Toți suntem fiii lui Dumnezeu, de aceea trebuie să-i iubim pe toți. De aici trebuie să plecăm cu toții și să privim mai ales la ceea ce ne apropie, nu la ceea ce ne îndepărtează pe unii de alții.

– Cât timp actualul patriarh ortodox, Prea­fericitul Daniel, era mitropolit la Iași, ați parti­cipat la slujbe comune?

– Da, de multe ori. Am avut o legătură mai spe­cială decât cea dintre ortodocșii și catolicii din Ba­nat, de exemplu. La slujbele făcute în „Săptă­mâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, în peri­oada 18-25 ianuarie, de multe ori venea la noi, ținea predică, mergeam și noi la ei. Asta, ani la rând, îna­inte să ajungă patriarh. Ba chiar și ca pa­triarh a venit în catedrala noastră și l-am invitat să ne predice. Cred că asta trebuie să fie atitudinea fiecă­rui creștin adevărat și cred că, în viitor, încet, încet, asta se va întâmpla: creștinii să se recunoască toți drept creștini, fără diferență. Da, a fost o frumoasă legătură cu Patriarhul Daniel, chiar și acum avem relații bune, ținem legătura în continuare. Patriarhul Daniel are o forță deosebită, ușor de remarcat, care-i tulbură pe mulți.

– Dincolo de funcția de episcop, care impune o anume sobrietate, anumite ri­gori, ca om, aveți vreo bucurie aparte?

– A fi creștin și a fi om sunt două lu­cruri care neapărat trebuie să se combine. Nu poți fi om fără să-l iubești pe Dum­nezeu, cum nu poți fi creștin fără să fii om. Pentru mine e o normalitate să stau de vorbă cu cineva, chiar dacă nu-i pot rezolva problemele, trebuie să înțe­leagă că sunt și ale mele, aceasta tre­buie să fie atitudinea noastră, de oameni. În rest, adorm ascultând muzică. Una dintre cele mai frumoase cântări pe care le ascult și adorm cu ea este „Acatistul de mulțumire pentru toate”, o cântare orto­doxă pe care, din păcate, nu știu cine o interpretează. Excepțional! E de expresie orientală, dar care are rezonanțe și pentru noi. Și cânte­cele despre Basarabia mă impresionează grozav… De asemenea, eu iubesc foarte mult Prutul. Dacă vreau să mă liniștesc, să uit de toate problemele de acasă, mă duc pe malul Prutului. Cam astea sunt bucuriile mele. Avem și alte probleme, mai plângem, ne mai înfier­bântăm. Și n-aș vrea să încheiem inter­viul fără să vă spun că dvs., jurnaliștii, aveți o misiune specială pe care o apre­ciem, iar Biserica o apreciază și mai mult, pentru că tot ceea ce faceți, aceste mo­dalități de cunoaștere și comu­nicare între oameni au rolul lor de a apropia, de a deschide ferestre sufletești. Iar revista dvs. m-a im­presionat întotdeauna, pentru complexitatea subiec­telor abordate. Așa că vă spun bun venit și vă mulțu­mim că ați ales să vă aflați în mijlocul nostru!