• Urc din nou la volanul Opelinei mele și intru pe Autostrada Soarelui. Nu vă grăbiți să credeți că am rezervare la vreun hotel de pe Litoral și că urmează să mă bucur de binefacerile și seducțiile mării. Mă îndrept, ce-i drept, spre o mare, însă una cu valuri galbene și verzi, de smarald, ca în basme. E Câmpia Bărăganului, cu lanuri de cereale legănate de vânt, cu sate pitite sub salcâmi bătrâni, cu grajduri uriașe, sub acoperișul cărora sunt mulse vaci cu ugerele pline cu lapte. „Marea” mea începe, pentru câteva zile, de la Slobozia spre Brăila. Vapoare sunt combinele care plutesc ușor la orizont, în sezonul treieratului •

La recoltat de orz

Sergiu Tilihoi e director de școală generală și, în același timp, fermier, în comuna Zăvoaia, situată la marginea de vest a județului Brăila. Lucrează sute de hectare cultivate cu grâu, orz, rapiță, porumb și soia. Un mozaic de culturi agricole, cu nuanțe variind între galben copt și verde crud. Așa este toată câmpia Bărăganului, după cum arată imaginile captate de sateliți. E zi de recoltat în ferma Tilihoi. Spicele de orz ajuns la maturitate sunt tăiate rapid de combină, transformate în boabe, paie și pleavă. Este momentul adevărului în orice fermă de cereale. Acum vede fermierul dacă deciziile luate de-a lungul sezonului au fost cele corecte. A ales soiul/hibridul cel mai bun? A aplicat la timp cei mai buni fertilizanți și cele mai bune tratamente? A irigat acolo unde beneficiază de apă prin Sistemul Național de Irigații? Fermierii sunt, să reamintesc, acei antreprenori, unii din ei profesioniști, cu studii temeinice, care lucrează cu viața, cu ființe vii. Pe un hectar sunt zeci de mii de plante care clocotesc de viață și necesită îngrijire. Fără atenția, știința și dedicarea agricultorilor, aceste plante cresc anapoda, fără vlagă sau se usucă și mor. În plan economic, înseamnă pierderi sau chiar faliment. Nu-i de joacă. E nevoie de responsabilitate. E de ajuns să te plimbi printre tarlale, ca să constați cine se pricepe și cine nu. Sigur, sunt de luat în seamă și factorii naturali. În primul rând, apa. Acolo unde fermierii sunt la mila cerului nu au ce face. E peste puterile lor. Dacă plouă, se bucură ca niște copii. Dacă e secetă, suferă, în tăcere, ca loviți de o boală. Suferă împreună cu lanurile lor. Îi vezi triști, încruntați, ca în curtea unui spital. Ei lucrează cu viața, și orice neajuns în câmp are efect în plan sufletesc. Vara asta, cel puțin la grâu, orz și rapiță, culturi înființate în toamna anului trecut, e bine. La grâu, estimările Comisiei Europene tind către o recoltă mai mare decât în ultimii ani: peste 10.100.000 tone, la nivel național! Fermierii sunt mulțumiți. Sergiu Tilihoi privește combina cum se depărtează către capătul celălalt al tarlalei cultivate cu orz: „Este o campanie agricolă bună pentru condițiile pe care le avem noi aici. Orzul l-am cultivat pe un sol mai puțin fertil. Chiar dacă suntem în Bărăgan, nu toate suprafețele sunt cu cernoziom, cel mai bun pământ pentru agricultură. Unele porțiuni nu sunt așa fertile. Aici e lunca râului Călmățui și solul este luto-nisipos. Aici nu am irigat, dar au fost niște ploi venite la timp. În aceste condiții, am o producție de peste 6.000 kg de orz la hectar”. Și grâul lui arată bine. Îl va recolta în zilele următoare. De aici, din șesul acesta care înconjoară Zăvoaia, cerealele, încărcate în camioane, iau drumul Constanței. Apoi, vor ajunge pe piețele africane și asiatice.

Porumb udat cu picătura

Sergiu Tilihoi nu-și vede, la finalul lunii Iunie, toți sacii în căruță. Mai are de condus cultura de porumb, gata de recoltat abia prin Septembrie. Grijile continuă, astfel, și peste vară. Porumbul promite producții bune, cu o singură condiție: să aibă apă la rădăcină. Multă vreme a fost considerată cea mai profitabilă cultură cerealieră din România. Între timp, situația s-a înrăutățit. Schimbările climatice au adus secetă severă, pe perioade lungi. Seceta este fatală porumbului: se usucă văzând cu ochii. Mulți fermieri din sudul țării, probabil regiunea cea mai lovită de uscăciuni infernale, au renunțat să mai cultive porumb. Și-au dat seama că bagă în pământ bani pe care nu-i mai scot. Alții. însă, cu mai mult cheag și bonitate la bănci, au cumpărat echipamente pentru irigat, de sute de mii de euro. Aceste investiții au fost făcute dacă prin preajmă este un canal de irigații umplut cu apă, de statul român. Puțini au forat puțuri, ca să scoată apa din adâncuri. De ceva vreme, fermierii au adoptat un nou mod de irigare, propriu culturilor de legume: irigarea prin picurare! Apa vine pe canalul principal, din Dunăre, apoi pe un canal secundar și, de aici, pe o conductă este pompată printre tarlale. Din această conductă sunt trase benzile de picurare, întinse pe sute de metri. E o rețea de conducte și benzi de picurare de neimaginat până acum câțiva ani în lanul de porumb. O descopereai pe răzoare cultivate cu tomate și ardei sau în livezile de pomi fructiferi. Acum, metoda a fost adoptată și pentru porumb și înlocuiește, treptat, irigarea prin aspersie. Fermierul Sergiu Tilihoi udă aproape 400 de hectare prin picurare: „Irigatul cu picătura presupune niște investiții mari, dar, potrivit calculelor mele, le recuperez prin producția mai mare obținută tocmai datorită irigării. Avantajul major este și acela că pierderile de apă sunt mai mici decât în cazul irigării prin aspersie. Apa nu se mai evaporă, ci curge integral, picătură cu picătură, la rădăcina plantei”. Mă uit în jur: frunzele porumbului sunt verzi, de un verde sănătos, de parcă a plouat azi-noapte. Piciorul mi se afundă în pământul moale. Tehnica își spune aici cuvântul decisiv. Fără tot acest sistem de irigații, care începe din Dunăre, la zeci de kilometri distanță, și sfârșește aici, la orificiul acesta mic al benzii de plastic negru, prin care curge apa cu picătura, peisajul acesta agricol s-ar fi arătat acum în culori palide și fermierul nostru ar fi fost trist. Or, acum e bucuros și îmi spune că speră să obțină peste 15-16 tone de porumb la hectar. Cu așa recoltă, își scoate cheltuielile și are și profit. Afacerea e salvată.

Hambarul – plin sau gol?

Ies din Zăvoaia și șofez lent, pe o șosea pustie, printre lanuri de cereale care tălăzuiesc în soare. Cocoloașe de foc se concentrează și se destramă în aer, se izbesc de capota mașinii și se risipesc pentru a se strânge din nou peste câmpie. Dogoarea e atât de intensă, încât e vizibilă, ca pulberea rămasă în urma combinelor care treieră. Cei care le conduc se bucură, acolo, în cabină, de aer condiționat, cum mă bucur și eu, în interiorul Opelinei. Ba mai mult, bordul mașinii lor agricole e mai bine dotat decât bordul mașinii mele. Ei sunt înconjurați de aerul fierbinte și de praf dens, însă în cabină stau confortabil și nici atenția nu e le prea încordată: sistemele GPS sunt setate să orienteze combina pe anumite coordonate. Vapoare, pe marea galbenă și verde a Bărăganului. Nu e o metaforă pe de-a-ntregul. Aceste mașini agricole sunt echipate tehnic aproape ca niște ambarcațiuni. Ingineria modernă a reușit să creeze și pentru fermieri mașini și utilaje complexe, care fac munca mai ușoară și mai productivă. Înaintez cu viteză mică și, din loc în loc, zăresc jeturile înalte, puternice, de apă, care țâșnesc din aspersoare, peste lanurile de porumb. În alte locuri, bănuiesc că sunt întinse țevile pentru udarea prin picurare. Județul Brăila este cel mai irigat județ din România. Apa pompată din Dunăre este folosită pentru udarea a peste 300.000 de hectare. Să obțină o recoltă bună la porumb este ultima miză a sezonului agricol. Pentru asta, fac eforturi să irige, să ducă apa la rădăcini. E ultima carte pe care o joacă. Rezultatul va fi măsurat în Septembrie – Octombrie. Va fi hambarul plin sau gol? Dacă reușesc să irige, indiferent de mijlocul folosit, fermierii nu au motive de îngrijorare. Apa e cheia succesului în această Câmpie a Bărăganului, câmpia marilor ferme, un izvor de cereale pentru clienți de peste mări și țări.