Iubeam nucul din fața casei, pentru că era o prezență vie, discretă, pe care îmi odihneam ochii în fiecare dimineață, bându-mi cafeaua la masa de pe șatră, dar și privindu-l pe geam, din camera mea, așa încât știam ceas de ceas cam tot ce i se întâmplă. Până la urmă, trebuie să admit, însă, că și el știa multe despre mine… La prima vedere, n-avea nimic special nucul meu, în afară de faptul că era puțin înclinat înspre uliță și o parte din nuci cădeau în calea trecătorilor, care le culegeau bucuroși: erau nuci oarzene, adică se coceau mai devreme, pe la sfârșit de August, început de Septembrie, și erau micuțe, cu o coajă subțire și miejii albi. Se spărgeau ușor în mână, puse câte două laolaltă. O bună parte din coroană umbrea grădina, și crengile ajungeau până jos, așa că nepoții mei culegeau nucile direct din pom, ca pe mere.
Aproape de nuc, răsărise un frasin. Strecurându-i-se printre crengi, crescuse înalt-înalt, de parcă ar fi vrut să proptească nucul, în caz că ar fi fost vorba să cadă. Toamna, târziu, și iarna, pe vârful subțire ca o antenă, se legăna mereu câte o cioară tăcută, transmițând melancolie și solitudine. De câte ori o vedeam, simțeam o strângere de inimă, dar, pe de altă parte, priveam adesea într-acolo, că trebuie să te obișnuiești cu toate celea, și bune, și rele, și să le domini într-un fel.
Iedera crescuse pe gardul de piatră. Pe cât este de frumoasă această plantă veșnic verde, pe atât de invazivă, agățându-se de orice copac întâlnit în cale și împlătoșându-l până la sufocare.
În anul acela, nucul trecuse printr-un îngheț cumplit tocmai când era înflorit, și tare m-am temut că se va usca. Îți venea să plângi văzându-l greu de ciucuri negri, tăvăliți parcă în funingine. Era ca înveșmântat într-un lințoliu, dar, într-un târziu, au apărut frunze mici, de culoarea muștarului, și am răsuflat ușurată: „Nu-i bai că nu vor fi nuci, bine că trăiește.”
De Rusalii, mama punea frunze de nuc pe la icoane, zicând că purifică aerul casei și alungă insectele. Mai făcea din ele și ceai, pe care îl foloseam la ultima clătire a părului. Mi-a rămas acest obicei și azi, că părul capătă reflexe arămii plăcute.
Soare, cald, zi de vară. De la masa din pridvor, admir nucul bogat în frunziș de un verde-închis, și-mi trece prin cap să-mi spăl părul, să-l usuc la soare, dar să-l clătesc înainte, așa cum ne învățase mama, cu frunze de nuc.
M-am dus la nuc și, ridicând crengile, ochii mi-au căzut pe trunchiul ferecat de iederă, mai bine de un metru de la pământ. Am înlemnit! Adică, nucul vorbise cu mine, îmi cerea ajutorul, îmi cerea să-l eliberez din strânsoarea iederei. Am început să desprind șerpișorii verzi, îndreptați în sus, dar se rupeau, fiind foarte fragezi. Îmi trebuia un cuțitaș cu vârful bine ascuțit și m-am întors în casă după el. În mai puțin de o oră, iedera a fost eradicată, am mai scos, cât am putut, și pioleții înfipți în coaja groasă, ca niște piroane, și, în genunchi, am eliberat o parte a pajiștii din jurul lui de planta cotropitoare.
Într-o toamnă, demult, spre sfârșitul lui Octombrie, prin fereastra deschisă, am auzit un vuiet ca de valuri, un foșnet grozav și, uitându-mă afară, am văzut cum frunzele uscate ale nucului cădeau în cascadă, ca la comandă, și-n cădere, lovindu-se una de alta, scoteau sunete ce se îngemănau, creând o muzică stranie. Părea a fi puhoiul frunzelor, despre care auzisem câte ceva, dar, mai degrabă, un spectacol de gală, ce mi-a transformat ziua în sărbătoare.
Și nu numai pe aceea, ci toate toamnele care au urmat.
