• Regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră s-a primenit convingător în ultimele două-trei decenii. E departe de imaginile idilice ale fotografilor și pictorilor de odinioară, și chiar de montajele vizuale ale propagandei care arăta „mărețele realizări” din comunism. Banii europeni, libertățile economice și noile tehnologii au schimbat fața Dobrogei. De pildă, vezi peste tot păduri de eoliene. Pe șosele, bolizii oamenilor de afaceri. În sate și orașe, vile moderne. Cum stau lucrurile în fermele agricole? •

La recoltat de floarea-soarelui

O dimineață de sfârșit de August. Ies din București înainte de răsăritul soarelui și o iau spre Constanța. E încă beznă, nicio geană de lumină la orizont. Sunt cele mai confortabile momente de condus pe această arteră, numită metaforic „Autostrada soarelui”. Țin să subliniez că este unul din marile obiective de infrastructură rutieră construite după revoluția din decembrie 1989. Înainte vreme, pe drumul național cu o singură bandă pe sens, turiștilor le lua o jumătate de zi ca să ajungă din Capitală pe litoral. Acum, în două ore și jumătate sunt acolo. Își beau prima cafea a zilei la Mamaia. La ora opt, sunt și eu în ferma lui Mircea Chipăilă, din comuna Poarta Albă, județul Constanța. Povestea lui de viață și muncă am prezentat-o în reportajul „Grâu verde de Dobrogea”. Acum, îl vizitez spre sfârșitul verii, în cu totul altă etapă a sezonului agricol. Grâul și orzul sunt recoltate încă din Iunie. O parte din producție a fost deja vândută, o altă parte este păstrată în depozit, în așteptarea unor prețuri mai bune. Zilele acestea, este recoltată floarea soarelui. Mergem cu mașina lui pe un drum agricol. Văd în oglinda retrovizoare praful ridicându-se ca într-un deșert. „Cultura de floarea soarelui este destul de afectată de seceta de anul acesta”, mă previne fermierul. Ajungem pe un platou, unde o combină transformă în semințe prețioase întinderea de bețe și discuri negre, în care s-au transformat florile superbe din miezul verii. E de necrezut cum poate să arate un lan de floarea soarelui, maturizat deplin și uscat de secetă. Fermierul    are aproape de toate: mașini, utilaje, echipamente, știință agronomică, dar îi lipsește apa, elementul vital. Sistemul de irigații a colapsat cu mulți ani în urmă, culturile agricole sunt exclusiv la mila Cerului. Progresul tehnic nu a adus și beneficii în domeniul irigațiilor, pe aceste terenuri arse de soare. Prin apropiere trece Canalul Dunăre – Marea Neagră. Apa este pompată de acolo pe un canal de irigații, dar este distribuită numai la niște terenuri cultivate cu legume, situate la un kilometru și mai bine depărtare. La solele cu grâu și floarea soarelui ale lui Mircea Chipăilă, apa nu ajunge. Aflu un lucru uimitor: plantele se adaptează în funcție de condițiile climatice. Dacă este secetă, acestea își reduc dezvoltarea. Se chircesc. Discul cu semințe are anul acesta un diametru de trei ori mai mic decât potențialul de dezvoltare al hibridului folosit. Și nu puține semințe sunt seci! „Voi recolta, sub 2 tone de semințe de floarea soarelui. Altădată, obțineam și 3,5 tone. Cred că această cultură va fi tot mai redusă, în viitor. Din lipsă de precipitații și din cauza temperaturilor ridicate, eu am renunțat, de exemplu, să mai cultiv porumb. Așa se va întâmpla, probabil, și cu floarea-soarelui”, îmi explică Mircea. A iriga sau a nu iriga, asta este întrebarea existențială prin aceste locuri.

Pepenii din Nisipari

Îl las pe fermier cu socotelile, temerile, dar și cu speranțele lui și pornesc din nou la drum. Din Poarta Albă, traversez podul peste Canalul Dunăre – Marea Neagră și mă îndrept spre comuna Castelu. La o intersecție, citesc pe un indicator rutier: „Nisipari”. Cotesc la dreapta spre Nisipari, să văd ce pot descoperi pe aici. După nici un kilometru, am norocul să văd o fermă de legume în câmp deschis. Mai rar legume în câmp deschis, în zilele noastre ! Din varii motive, cei mai mulți legumicultori și-au mutat activitatea în sere și solarii. În scurt timp, fac cunoștință cu fermierul, un vlăjgan îmbrăcat în salopetă, aplecat să culeagă ardei iuți de pe niște rânduri care nu se mai sfârșesc. Mă invită să-mi arate grădina, întinsă pe vreo două hectare. De jur împrejur, o bogăție de plante: roșii, ardei, pepeni, varză, țelină, usturoi. A încropit din placaj un magazin situat între răzoare și șosea. Îl caută clienți de peste tot, cale de 20 de kilometri.    „Eu am absolvit Liceul Agricol și am lucrat apoi pe la ferme agricole. Într-o bună zi, după ce căpătasem destulă experiență, mi-am zis că e timpul să am ferma mea. Terenul ăsta e închiriat. Am și eu teren, în altă parte, dar nu am posibilitatea să irig. Aici pot să irig, cu apa pompată din niște puțuri adânci. Fără apă, legumicultura este imposibilă”, mă lămurește Stan Popa, în timp ce îmi arată aspersoarele, înfipte între niște rânduri cu varză. Apoi, îmi arată pepenii verzi: „Ăla e Karistanul, ăla Mîrsini, și ăla mai verzui se numește Catinca”. După rândurile de pepeni, vin rândurile de tomate. Stan se apleacă și întoarce lujerii grei de roșii, ca să-mi arate abundența din acest sezon. Cândva, a fost aici un loc viran. În anii comunismului, o unitate de creștere a animalelor. Clădirile s-au ruinat, în jurul lor au crescut bălăriile. Pământul a redevenit proprietate privată. Stan, sătul să muncească pentru alții, a decis cu ani în urmă să muncească pentru el. A închiriat terenurile pline de buruieni și s-a pus pe treabă. Le-a transformat într-o grădină cu legume, la poarta căreia vin clienții din Medgidia și din comunele din împrejurimi.

Pentru un sol sănătos

De la Nisipari, trec dealurile spre Țepeș Vodă: tarlale cu floarea-soarelui, baloți de lucernă, eoliene, turme de oi și de capre, sate însorite, cu smochini prin ogrăzi, tufe răzlețe. Tot peisajul este învăluit într-o lumină blândă, meridională. După o oră, îl întâlnesc pe Cătălin Popescu, inginer agronom și fermier cu idei noi în agricultura din România. Suntem în marginea unui câmp de floarea-soarelui, cultura căreia i-a venit rândul să fie recoltată, acum, la final de August. La orizont, inevitabilele eoliene se învârt lent, produc curent electric. Aceste centrale au schimbat fundamental peisajul dobrogean. Revin cu privirea în lanul de floarea soarelui.

„Eu cultiv în sistem ecologic. Nu folosesc pesticide de sinteză. Încerc să păstrez sau să refac sănătatea solului”, îmi spune Cătălin, în timp ce ne plimbăm printre tulpinile viguroase și discurile cu semințe de floarea-soarelui. Nici aici nu există sistem de irigații. Apa provine exclusiv din precipitații. Și ploile, nu e o surpriză, sunt rare. „Numai 70 de litri/metru pătrat, din Aprilie până în August”, precizează fermierul. Ca să facă față provocărilor climatice, Cătălin aplică soluții inovative. De pildă, nu mai folosește plugul, nu mai întoarce brazda. Folosește un utilaj care taie pământul acolo unde imediat sunt introduse semințele. În felul acesta, apa este menținută în sol, rămâne să fie absorbită de rădăcini. Sigur, fermierul nu pretinde că obține recolte minune. Însă nu mai bagă mulți bani în pământ și, în același timp, reface sănătatea solului, atât de intens exploatat în trecut. Este o abordare nouă, diferită de modelul de până acum, care presupune folosirea masivă a pesticidelor și a fertilizanților chimici, pentru a obține producții mari la hectar. De pe vârful colinei, zăresc puzderie de ferme, de plantații de alun și viță-de-vie, silozuri metalice, cirezi de vaci pe pășuni uscate de soare. Dobrogea agricolă e vie, chiar dacă lipsa apei și temperaturile ridicate pun probleme serioase agricultorilor. Încălzirea globală nu este chiar o glumă, așa cum consideră adepții teoriilor conspirației. Zilele caniculare s-au înmulțit de la un an la altul. Fermierii dobrogeni se confruntă direct cu schimbările climatice și sunt obligați să găsească soluțiile adecvate pentru a-și salva recoltele și animalele.