Între „Hai!” și „Stai!”

La vreme de toamnă, drumurile pe care trebuie s-o apuci au în ele o provocare căreia nu știi întotdeauna cum să-i răspunzi. Ai profita, străbătându-le, de zilele însorite, să-ți încarci sufletul cu niscaiva lumină pentru la iarnă, dar se prea poate ca după cleanțul vreunui munte să stea pitiți nori aducători de ploi reci și fără de sfârșit, ce ți-ar putea transforma și cea mai scurtă plimbare în zgribulit. Ceva parcă-ți spune „Stai!”, ceva parcă-ți spune „Hai!”, și nu știi cărui îndemn să-i dai ascultare. Închizi ochii, respiri adânc și-ți spui: „Fie ce-o fi!”. Îți faci bagajul din mers, încui ușa în urma ta, să nu te mai caute și-alte gânduri, și-ți așterni pașii drumului. Ca om îndelung umblător, știi că nu contează destinația, ci drumul, care duce, fără greșeală spre tine însuți…

În Ardealul ăsta plin de „Țări”, n-am știut niciodată pe unde anume se află Țara Călatei. De vreun an, însă, primesc constant invitații de-acolo. Ultimul mesaj e de săptămâna trecută: „Vă invităm la noi, la Festivalul Măceșelor!”. De data asta, m-am dus. De ce? Nu pot spune. Poate pentru că, în anii copilăriei, boabele mici, rubinii, de măceșe erau pentru mine comori. De făcut din ele cercei și șiraguri lungi de mărgele… Până la Sâncraiu de Cluj, în Țara Călatei, sunt vreo două ore și-un drum întins.

Stoarse cu mâna și gătite cu drag

Pare c-aș fi aninat timpul într-un cui și-aș fi ajuns într-un film de Oscar: străzi curate și asfaltate, trotuare largi, generoase, ronduri de trandafiri, mulți dintre ei arși de brumele lui Noiembrie, case îngrijite, de o eleganță discretă, păstrând arhitectura și ornamentele tradiționale ale satelor ungurești. Se găsește cu greu un loc de parcare. Câteva autocare își croiesc drum prin mulțimea de oameni. În curtea școlii gimnaziale „Ady Endre”, stă să-nceapă cea de-a 18-a ediție a Festivalului Măceșelor.

Turiști veniți din zona Ardealului, dar și din Ungaria, se înghesuie să vadă cum se prepară marmelada lor preferată și să asculte poveștile gospodinelor care învârt de zor în pasta fierbinte și aromată. „Apăi, nu gândiți că-i așa simplu de făcut marmelada asta! Întâi și-ntâi, luăm la pas dea­lurile, zile la rând, să adunăm măceșele de pe unde nu ajunge poluarea. Numa’ nu-ntrebați de mâinile noastre cât le doare treaba asta! Nu-i bai! Și-apoi, după ce le-am cules, le punem la fiert în oale mari, de câte 45-50 de litri. Așa! Apoi, fierte bine, sunt zdrobite cu presa de cartofi, și le mai zdrobim o dată, și cu mâna, într-o strecurătoare cu găuri mari, adăugând din când în când foarte puțină apă, ca să lucrăm mai ușor. Iese o pastă roșie groasă, pe care o mai dăm o dată printr-o altă strecurătoare, ca să nu treacă prin ea niciun perișor din­tr-ace­lea care sunt în interiorul măceșelor. Abia pasta asta, cât se poate de groasă, se pune la fiert, într-o cratiță mare sau chiar în cea­un, amestecând continuu, să nu se prin­dă. Cam o oră, două durează până e gata fiartă și groasă cât trebuie. No, și-atunci o încercăm pe-o farfurie. Punem marmelada și tragem o linie, cu degetul, prin mijlocul ei. Dacă linia rămâne curată, e fiartă, dacă pasta se adună la loc, mai trebuie lăsată pe foc. Acum adăugăm zahărul și, după ce-ncepe iar să fiarbă, o mai lăsăm pe foc încă vreo 20 de minute. Și-apăi, așa, caldă, o punem în borcane și o vindem cui ­dorește!”.

„Secretul îi răbdarea”

Rețeta ne-o dezvăluie Ecaterina Rigo și, cât povestește, nu încetează să apese măceșele prin strecurătoarea cea mare. O clipă nu i-a dispărut zâmbetul de pe chip, nici ei, nici celorlalte femei din echipă. Fiecare se ocupă de câte una dintre etapele preparării deliciului de măceșe. Una sparge boabele în presa de cartofi, alta le zdrobește cu degetele în strecurătoarea cea mare și le trece prin sita cea deasă, iar alta duce pasta la fiert, în cratița nea­gră de pe foc. Pe o masă lungă, borcane curate sunt pregătite să fie umplute cu marmelada dulce-acri­șoară, numai bună de-ntins pe o bucată de pâine, pe câte-o clătită sau băgată în prăjituri. După ce borcanele sunt umplute și închise bine, pe fiecare este așezată câte o bucățică de pânză albă, cu două măceșe brodate. Sunt pentru tine, cumpărătorule, un indicator ca să știi ce bunătate ascunde în el borcanul.

„Există și vreun secret pe care nu ni l-ați spus?”, întreabă cineva. Femeile își aruncă o privire grăbită: „Secretul îs răbdarea și să-ți fie drag de ce faci. Și să știți că Dumnezeu răsplătește munca făcută cu bucurie! Nu banii ni-s răsplata, ci faptul că avem familii frumoase și suntem cu toții sănătoși”.

Balul fustelor

Într-o sală de clasă, o mini-expoziție de fuste tradiționale ungurești – „Muszuly” – din colecția doamnei Vincze Kecskes Erzsebet, atrage ca un magnet turiștii. Albe, verzi, negre sau în mai multe culori, fustele au, toate, pliuri mici și sunt decorate cu panglici sau cu broderii florale. Printre ele, perdele și cuverturi de pat lucrate cu cipca, acul acela special cu care se face dantela, dar și complicate alcătuiri de mărgele. „Fustele albe și cele mai deschise la culoare sunt purtate de fete nemăritate și de neveste tinere și, pe măsură ce înaintează în vârstă, culoarea fustei e tot mai închisă, iar ornamentele, tot mai puține. Durează cam două săptămâni să faci doar pliurile”, spune doamna Erzsebet. Greu de înțeles pentru lumea grăbită de azi. „Materialul se udă, apoi se fac pliurile, unul câte unul, și se cos laolaltă, după care se pun la uscat, la soare. A doua zi, facem următorul lat de palmă, udăm, pliem, uscăm. Și tot așa, până e gata.”

Parada ansamblurilor de dansuri populare din Huedin și Sâncraiu, formate din copii nu mai mari de cinci-șase ani, din adolescenți și adulți, smulg ropote de aplauze turiștilor. E soare, dar un vânt subțire șuieră discret. Amfiteatrul școlii e plin-ochi, în tot timpul spectacolului. Perechile urcă pe scenă, rând pe rând, la fel și soliștii. Totul e sub semnul decenței și al bunului-simț. Niciun artist plătit ca să facă play-back, nici sonor dat la maximum ca să acopere lipsa de voce a vreunei cântărețe. La fel și la concertul de muzică ușoară, susținut de trupa „Joy”, din Sâncraiu, coordonată de profesoara Kisjancsi Katalin. 22 de elevi de toate vârstele, soliști vocali sau instrumentiști în devenire, au susținut, timp de mai bine de o oră, un spectacol de excepție. Piese de muzică ușoară, din repertoriul maghiar, dar și românesc și internațional, au fost fredonate de toți cei prezenți, care nu i-au lăsat pe copii să-și încheie recitalul, fără a-i rechema, de câteva ori, îna­poi, pe scenă.

Spectacolul de la Festivalul Măceșelor din Sâncraiu ar putea fi, în ansamblul său, un exemplu dat primarilor care la fiecare eveniment, plătesc cu bani grei, din bugetul local, tot felul de maneliști cu ifose și aere de vedete. În locul lor, la Sâncraiu, copiii comunei au fost pe scenă, molipsind publicul cu frumusețea și bucuria lor.

Îngerași din pănuși și dantelă

De la festival n-au lipsit nici producătorii locali din zonă. Brânzeturi diverse, plăcinte tradiționale, dantele, decorațiuni din pănuși, mărgele, obiecte din lemn sau vestimentare, butași de flori și pomi fructiferi, țesături, mobilier pictat, produse cosmetice din lavandă, fiecare localnic a venit cu câte ceva. Cea mai mare coadă a fost la tradiționalul desert unguresc, kurtos kolacs.

Pe o măsuță stă aliniată o mică armată de îngeri, străjuiți de Maica Domnului cu Pruncul și de Sfânta Familie. Mici și delicați, cât să-i cuprinzi într-o palmă, sunt decorațiuni făcute din pănuși de porumb. Ba, și vreo doi cățeluși s-au rătăcit printre sfințișori și printre câteva fire de flori. „O venit într-un an o unguroaică la noi și-o avut de vânzare lucruri de-astea, din pănuși. Tare mi-or plăcut și am rugat-o să mă-nvețe și pe mine să fac. Așa m-am apucat și eu. Vă plac? Nu-i așa că-s faine?”, își întreabă, retoric, clienții, doamna Erji Gere. E localnică, are 68 de ani și abia prididește să-și etaleze creațiile, că și dispar, cât ai clipi.

„Am învățat de mică să croșetez, dar de făcut globuri m-am apucat doar de câțiva ani. Uite, un glob rotund, îl fac din două bucăți, pe care le cos una de cealaltă. Am și îngerași, de diferite dimensiuni, și steluțe. Prima dată le-am făcut fetelor mele, apoi m-am gândit să-ncerc să și vând”, spune Poka Ibolka. Și ea are tot 68 de ani și, cât ține iarna, migălește la globurile de dantelă pentru Crăciunul viitor. „Să știți că lumea s-o-nvățat și cumpără, nu mă pot plânge”.

Desigur, vedetele târgului și ale sezonului au fost măceșele, dar și siropurile și zacuștile. La fiecare stand, erai îmbiat cu țuică de prune sau de caise, cu vișinată, afinată, cornată și câte alte băuturi făcute din fructe autohtone. Un amănunt important: deși în ziua festivalului au fost, probabil, de vreo trei ori mai mulți turiști decât localnici, barul din sat era închis.

Sâncraiu, sat european de tineret 2025

În răstimpul dintre spectacolul folcloric și cel de muzică ușoară, la vremea prânzului, vizităm o casă tradițională, Căminul Cultural nou-nouț, inaugurat la începutul verii, dar și biserica reformată, monument istoric de secol 13. Casa tradițională adăpostește o mică colecție muzeală, cu obiecte donate de localnici, care întregesc imaginea de odinioară a satului. Unelte agricole și gospodărești, război de țesut, mobilier pictat, costume populare și articole de zestre stau frumos așezate în cele câteva încăperi ale casei. Chipuri ale oamenilor de altădată sunt înfățișate în expoziția de fotografii supradimensionate, din pivnița casei-muzeu. Oameni bogați, oameni săraci, toți gospodari ai acestui ­pământ.

Biserica reformată, înconjurată de-un generos zid de apărare, impresionează prin cele 220 de casete de lemn care alcătuiesc tavanul. Pictate în culori vii, cu motive din Țara Călatei, fiecare casetă e unicat în felul său, și au fost create în 1994, ca să înlocuiască tavanul simplu de până atunci. În turn, construit în anul 1762, sunt amplasate trei clopote, cel mai vechi dintre ele datând de pe vremea regelui Matei Corvinul, din anul 1481.

Primarul, în fruntea evenimentelor

Ghid la toate aceste obiective turistice este însuși primarul comunei Sâncraiu, Póka András György. Știe povestea fiecărui obiect, a fiecărui zid și-a fiecărei străzi pe care o străbatem. Căminul Cultural e demn de mândria localnicilor: o clădire elegantă, în stil arhitectonic tradițional maghiar, cu încăperi și utilități pentru cele mai diverse activități pe care te-ai putea gândi că ai să le găsești într-un sat: sală de spectacole, cu o scenă generoasă, o sală de repetiții pentru artiștii muzicieni, cu instrumente achiziționate de primărie, și una pentru cei din ansamblurile folclorice ale comunei, săli de conferințe și expoziții, dar și săli de sport, cu vestiare cu toate utilitățile.

„L-am făcut pe fonduri europene, patru milioane de euro. Am plătit noi proiectanții, ca să creeze ceva tradițional, simplu, elegant și mai ales funcțional. Nu le-a venit să creadă cât de frumos a ieșit! Ne bucurăm că am putut face un loc în care tinerii să-și poată împlini pasiunile, petrecându-și timpul într-un mod plăcut și util, departe de ecranele telefoanelor și ale televizoarelor. De fapt, aici, la noi, tinerii sunt cei care mișcă lucrurile cu implicare și hotărâre, iar cei mai în vârstă le urmează exemplul. Festivalul Măceșelor a fost organizat de ei, primăria a investit doar 4000 de lei, restul au obținut singuri, din donații și sponsorizări. Datorită eforturilor și implicării lor, anul acesta, Sâncraiu a primit titlul de Sat European de Tineret 2025, un program apolitic, de organizare comunitară a tinerilor din mediul rural”, spune primarul Póka András György. „Avem foarte multe spectacole, «Balul strugurilor», «Festivalul măceșelor», «Zilele comunei», dar și alte evenimente, care se desfășoară pe întreg parcursul anului și aduc viață culturală și turistică în Sâncraiu. Când merg într-un loc, turiștii vor să se relaxeze și să se bucure de altceva decât au acasă, iar noi facem tot ce se poate ca să-i convingem să vină la noi și să se simtă bine. Zilele comunei Sâncraiu, de exemplu, le programăm în perioada în care se desfășoară și vestitul târg de la Negreni, localitate de care ne despart doar vreo 27 de kilometri, tocmai pentru ca turiștii să aibă oportunitatea de a se bucura de cât mai multe evenimente plăcute în răstimpul petrecut în zona noastră”.

În loc de post-scriptum:

Cu o populație de aproximativ 1500 de locuitori, majoritatea etnici maghiari, comuna Sâncraiu, din județul Cluj, dispune de un bazin de înot și un patinoar, accesibile nu doar localnicilor, ci și celor din comunele apropiate sau turiștilor aflați în vizită în zonă. Cele 36 de pensiuni care funcționează aici s-au constituit într-o asociație care acționează în interesul comun al tuturor. Implicarea tinerilor în viața comunității e pilduitoare, iar asta se vede nu doar în bună­starea socială a comunei, ci, mai ales, în numărul extrem de mare de turiști care ajung, anual, aici.