Prima oară când ne-am întâlnit, am încremenit amândoi, privindu-ne iscoditor, cu ochi mijiți din cauza unui soare de cuptor încins. Neîncrederea era reciprocă. Îndurase probabil multe răutăți gratuite din partea oamenilor, eu eram prudentă, așa că amândoi credeam hotărât: orice fel de nouă întâlnire nu ne poate aduce decât un snop de necazuri și nimic bun. De fapt, ce aveam eu de văzut? Un cățel de pripas, cu blăniță de culoare închisă, cu picioare scurte și coadă lungă, cu un cap „amărât” și un mârâit monoton, care mă avertiza că nu-mi acordă încredere de niciun fel. Ce-a văzut el? Un om convins că viața ar fi frumoasă și ar mai putea fi încă, dacă i-ar trăi părinții și cea mai bună prietenă, dacă și-ar avea băiatul aproape, iar în jur ar exista mai multă lumină, înțelegere, iubire, liniște și bucurie. Întrevederea a luat brusc sfârșit, când fiecare ne-am văzut de drumul nostru. Eu l-am uitat, copleșită de hărțuielile zilei, el se pare că nu! Era din nou în calea mea, a doua dimineață, cu același mârâit neprietenos, fără sfârșit.
M-am întors din drum acasă și-am revenit cu oase și cărniță. Cățelu’ mi-a urmărit posac mișcările și-n clipa când i-am aruncat prima îmbucătură, într-un zvâcnet brusc, neanunțat, a rupt-o la fugă, lătrând furios și amenințător, cu probabil jignitoarea convingere că „eram ca toată lumea” și nu voiam decât să-i fac vreun rău. Întristată de confuzie, am lăsat jos restul de mâncare, pe un șervețel de hârtie, și am plecat fără să urmăresc cine se înfruptă din „cadoul culinar”.
A doua zi, n-am mai avut răbdare. M-am sculat cu noaptea-n cap și am coborât, strângând punguța cu mâncare în mână și alergând la capătul aleii. Cățelu’ era acolo. Mă privea fix, cercetător, pândindu-mi atent mișcările și mârâind în surdină. Am pus pachetul jos, am desfăcut hârtia și m-am tras încetișor la câțiva pași, vorbindu-i mângâios. Târându-și coada nehotărât, s-a apropiat ca să înșface un os și să alerge cu el la adăpost. S-a întors și a continuat la fel, până n-a mai rămas decât hârtia goală, în care fusese împachetat totul. N-a mulțumit în niciun fel. Probabil, mai întâlnise „minuni” ce se stinseseră-ntr-o clipă, pierdute printre lovituri, vorbe grele, amenințări și nepăsare. A mai trecut o zi. Cățelu’ aștepta de dimineață. Se petrecuse însă o schimbare. Stătea aproape de intrarea blocului, nu la capătul aleii. Când m-a văzut, a plecat capul într-o parte a mirare și a dat de două ori din coadă. „Ia te uită – o fi zis – a venit iar, nu m-a uitat!” De data asta a mâncat, lăsându-mă să-i fiu aproape, a cercetat cu încăpățânare locul unde fusese hrana, să nu-i scape vreo fărâmitură neînhățată, și a plecat agale, mirosind de zor, prin iarba udă de roua dimineții. Povestea s-a repetat preț de o săptămână, când a intervenit ceva care a colorat-o, dându-i haz. Motanul Ilie, prieten și sfătuitor de nădejde în toate cele, acrobat și vânător de rang înalt, a hotărât să intervină în noua situație, care-i știrbea faima de persoană importantă, întâietatea și dreptul la atenție exclusivă. La vremea micului dejun, când mă îndreptam spre Cățelu’ cu farfuria plină, Ilie a apărut unduios, din tufele ce mărginesc aleea, și s-a postat hotărât în calea mea, ațintindu-mă cu migdalele ochilor verzi: „Pe aici nu se trece – a mieunat el prelung! Mai întâi dă-mi mie ceva bun și-apoi cui oi vrea!”. Nici că s-a sinchisit de faptul că, la câțiva pași se afla Cățelu’, în stare să facă praf într-o clipită orice mâț râvnitor la mâncarea pregătită pentru el. N-a fost însă așa! Motanul a mâncat tacticos și-ndelung, sub privirile răbdătoare și-nțelepte ale cățelului, care și-a primit și el, în cele din urmă, porția de bunătăți. Când i-am părăsit ca să intru în bloc, Ilie se spăla de zor, iar Cățelu’, tolănit lângă el, urmărea atent și interesat smotocitul conștiincios și sistematic al blăniței pisicești. În chip minunat și demn de luat în seamă de către oameni, Ilie și Cățelu’ conviețuiau în pace și-nțelegere deplină. Acum, am doi prieteni buni. Sunt fericită și din alt motiv: vine acasă, în primul lui concediu, băiatul meu cel drag. Ilie îl va îngădui politicos și rezervat, ca de obicei, în vreme ce Cățelu’ trebuie să-i fie prezentat. Vom fi împreună toți patru și viața va fi mai frumoasă.
P.S. La mine sosește deseori în vizită pisicuța vecinei de la parter. Brândușa nu vrea niciodată mâncare, ci doar să fie „drăgălită”. Și mai are un scop: controlatul a ceea ce s-a mai întâmplat în ultimul timp prin dulapuri, pe sub mese, pe balcon, printre cărți și-n cada băii. Când întâmplător dă de Ilie, covrigit pe vreun fotoliu, are o atitudine de fată deșteaptă: bărbații trebuie ignorați, dacă nu se-arată demni de încredere. Iar de par a avea „idei necurate”, e absolut necesar, pentru binele tuturor, să li „se ardă” câte o lăbuță, două, peste urechi. Nu se știe de ce, Ilie are-ntotdeauna în aceste împrejurări o mutrișoară vinovată, un aer resemnat și îngăduitor, de parc-ar spune: „Ce să fac? Rabd! Dacă-i așa frumoasă…”.
CORNELIA M. – Piatra-Neamț
