Valea Morii este un cătun al Bărbăteștiului. Pornește de la fostul magazin de stat al regretatului nea Ionică, vestitul negustor din vremea comunismului, și se afundă pe malul unui torent, numit Matca Văii Morii, până în pădure, la casa lui Colie Pârvu, un vestit șofer al întreprinderii sovietice de transport țiței prin conducte. Pe această vale locuiau muncitori, agricultori, morari și paznici. Vestit era lucrătorul Banculea, dar și Cârțână Gogu, morar la moara boierului Oprișescu. La balastieră lucra Ciolca Marinică, iar Moranu Ionel și Moranu Gigiu erau vrednici la transportul țițeiului și la cultura de porumb. Agricultori erau și Gârțu și fratele lui, Câșu, iar baba Manda Goațî era vestită prin descântece și veselie. Nu departe locuia unchiul Vatică, proprietar de vie și ceferist, tatăl regretatului meu văr, Adrian. Cunoscutul gospodar Florea sta la începutul văii, iar Tibi Munteanu, povestitorul întâmplărilor de mai jos, locuia la jumătatea sătucului. Astăzi stă în centrul comunei, aproape de sora mea, Maria. Iată unele dintre poveștile lui: „Am copilărit cu Dan al lui Dolcu, cu Ion al lui Gâșcă, cu Lili Schiau zis Turcitu… Îmi amintesc de bucium, ne duceam în fiecare primăvară, de Sfântul Gheorghe… Făceam focul pe dealuri și așteptam să joace comorile de aur din pământuri… Pe toate dealurile jucau flăcări, copiii din toate satele porneau același obicei; ne gândeam că undeva trebuie să apară galbenii… Lili adusese patefonul și punea muzica Mariei Lătărețu, făcându-ne să chiuim în noapte. Era frumos, îmi dau lacrimile și azi… Țipam atât de tare, că toată Valea Morii era trează și la miezul nopții”. Și eu am fost cu buciumul. Împreună cu Păducel, cu Geni, cu Nelu, cu Goriță, cu Al Mic, cu Mitică și Romică, dam glas trompetei militare a tatei, înălțam focuri și făceam rugăciuni de bunăstare. Aveam cu noi și un pahar de vin roșu ori câte o cană de must fiert de două ori, să nu fermenteze. Mitică aducea în fiecare an câte un săcăteu cu nuci, așa că trăiam clipe fericite la Sfântul Gheorghe. Tibi are și alte întâmplări, unele mai puțin vesele: „Anii 50 ne-au chinuit rău de tot, pe toți vălenii. Foștii legionari din Valea Morii, Costică Cimbrea și N. Gâțu, au devenit cei mai răi comuniști. Și-au luat angajamentul în fața partidului că vor face gospodărie agricolă în comună și au făcut. Au început teroarea în Valea Morii, unde-i amenințau cu pistolul pe toți oamenii avuți. Pe unchiul meu, părintele Șerban, l-au dus în mijlocul Gilortului și l-au obligat să cânte Prohodul și să facă slujbă, cu apa până la brâu. Apoi au vrut să-l bage în cuptorul aprins cu cărămidă, forțându-l să se înscrie în colectivă. Noroc că au sărit în ajutor rudarii, lucrători la cuptor, și l-au salvat. Au vrut să facă același lucru și cu bunicul Vasile, dar bătrânul a fost mai iute de picior și a fugit în pădurea Jidovina. A stat acolo până s-a liniștit situația, venind acasă numai noaptea”. Cât despre teroriștii regimului, putem spune că și-au sfârșit viața ca în blestemele sătenilor. Pe Gâțu l-au urât și propriii lui părinți, sfârșind de ciroză galopantă. La rândul lui, Cimbrea, fost șef de cuib, pe lângă boala dată de Dumnezeu (un cancer în gât) l-a omorât unul cu mașina, într-o noapte, nu se știe nici azi cine. Vorba gorjenilor a rămas neschimbată: „Nici un rău nu rămâne nepedepsit într-o viață”.
