• Când începem să înaintăm în vârstă și se apropie pensionarea, multe lucruri se pot des­­fă­șura altfel decât ne-am fi ima­gi­nat. Cei ca­re reușesc să accepte schim­bările pot porni într-o călătorie de explo­rare a opor­tu­ni­tăților nou ivite •

Când o să fiu la pensie…

…voi pleca într-o călătorie în jurul lumii. Voi citi toate cărțile care zac de ani de zile în teanc. Mă voi apuca să cânt la fluier, să coc pâine sau să-mi scriu memoriile. Voi avea, în sfârșit, foarte mult timp pentru nepoți. Sau pentru un câine, pe care îl voi lua, desigur, de la adăpost. Și voi face, bineînțeles, muncă voluntară. Cam așa gândesc mulți dintre cei care nu mai au mult până se pensionează. În cazul seniorilor activi, care se apucă acum, în sfârșit, de tot ce și-au dorit dintotdeauna să facă, noua viziune asupra vieții aproape că poate ajunge să dege­ne­reze în stres generat de tendința de a ne implica în prea multe acti­vi­tăți pentru a ne umple timpul li­ber. Nu degeaba zâmbește lumea pe seama „pensionarilor care nu au niciodată timp”.

Multe activități, sau un mare gol?

Însă unii au sentimente ames­tecate în privința pensionării – mai ales oamenii care s-au simțit îm­pliniți de activitatea lor profesională, care se simt în largul lor într-o structură fixă, în afara casei, și cărora le este greu să se despartă de cercul format din colegii lor. Și celor cu un statut important le e greu – fie că este vorba despre un medic-șef res­pec­tat și îndrăgit, ori de    directoarea unei firme, care și-a condus toată viața, cu pasiune, propria afa­­cere. Aceștia se tem, probabil, că la pensie s-ar putea simți brusc izolați, fără un scop în viață și lip­siți de valoare. Dacă ajungem în „toamna vie­ții” fără să avem nicio listă de dorințe și nicio sar­cină de îndeplinit – atunci putem fi cuprinși rapid de o liniște apăsătoare. Și de un profund sentiment de însingurare. Fiindcă cine poate, dintr-o dată, să facă ce vrea, cât e ziua de lungă, are nevoie acum, pentru a nu simți că se prăbușește într-un mare gol, de o anumită etapă de acomodare, care să-i permită să se adapteze la direcția în care i-o ia acum viața.

Nu strică să ne gândim dinainte ce va însemna noua etapă de viață, dar și ce am dori să facem cu noul timp liber de care dispunem și cum ne putem structura singuri ziua, în așa fel încât să ne priască. Ideal este să facem acest lucru cu luni sau chiar ani înainte de pensionare. „Ar fi bine ca lumea să dea curs cât mai devreme acestei porniri și schimbării aferente de direcție”, ne sfă­tuiesc psihologii. „Asta nu se întâm­plă de pe o zi pe alta, ci constituie un pro­ces”. Acesta are șanse de reușită cu atât mai mari, cu cât ne alocăm mai mult timp pentru el. Înainte de toate, ar fi bine să învățăm să ne bucurăm în mod con­știent de acest răgaz de viață care ne-a fost dăruit. Să ne petrecem foarte mult timp, pentru a ne ocupa cu ceva ce ni se pare frumos, ceva care ne ajută să sim­țim că ne regăsim echilibrul. Să avem timp pentru ceea ce este frumos, timp să ne în­conjurăm de frumos. Toate aceste lucruri necesită creativitate, creativitate în a o scoate la capăt și a trăi viața de zi cu zi.

Renunțarea eliberează

Neprevăzutul vie­ții ne poate stri­ca planurile le­gate de anii liberi ai bă­trâneții. Se poate întâm­pla să avem anumite do­rin­țe și planuri, să ne fi imaginat sau să fi visat ce­va anume,    să ne fi bucu­rat în așteptarea lor – și, din­tr-odată, toate aceste lucruri să nu mai fie po­sibile. Ce se întâmplă dacă visele pe care le-am avut nu mai sunt brusc rea­lizabile? Dacă o excur­sie pe munte nu mai poate fi dusă la capăt din cau­za unui genunchi bolnav, dacă ni se deteriorează vederea și cititul nu mai face decât să ne obosească sau dacă se întâmplă ceva cu adevărat grav, și cea mai bună prietenă, cu care plănuisem atâtea călă­torii, moare pe neaștep­tate? Un pas important în aceas­tă direcție este să căutăm în jur ceva nou, să încercăm alte lu­cruri și să vedem ce mai are viața de oferit.

Acceptarea unei situații ne­dorite constituie premisa pentru a putea merge mai departe. Pe mă­sură ce viața înaintează, tre­buie să renunțăm, bucată cu bu­cată, la ceea ce am construit, la ceea ce am făcut din noi înșine și la ceea ce am realizat. Din arta de a îm­bătrâni face parte și renunțarea la ideea sau la iluzia că sănă­ta­tea, vitalita­tea, frumusețea ori tinerețea eternă sunt lucruri care ni se cuvin până la sfârșitul vieții. Aceia care nu reușesc să facă asta vor jeli mereu după lucrurile pe care pur și simplu nu le mai au și nu le vor mai avea niciodată. Rămân blocați, stag­nea­ză, iar evoluția lor personală este împie­di­cată. E ne­voie să impulsionăm lucrurile: Să re­nunțăm la lu­crurile perimate, inclusiv pentru a putea să trăim. Cine reușește să accepte că viața „se scurge”, se eliberează. Partea bună este că dis­punem de mai mult timp    pentru noi. Putem să ne relaxăm. De ce să nu des­chidem mai întâi, dimineața, fe­reastra, și să ne uităm afară, să observăm pă­sările, copiii care merg la școală și toată for­fota din jur? De ce să nu respirăm calm și profund și să decidem apoi, liberi de orice constrângere, dacă avem chef    azi să ieșim printre oameni sau mai bine nu? Astfel putem ajunge, într-o tot mai mare măsură, în con­tact cu noi înșine. Avem șansa de a ne cunoaște încă o dată, într-un alt fel, pe noi înșine. Iar apoi, ne-am putea întreba care sunt lucrurile importante pe care nu le-am realizat încă sau le-am realizat prea puțin.

Să fim de acord că îmbătrânim

Acceptarea îmbătrânirii înseamnă să permitem desfășurarea procesului firesc al înaintării în vârstă, și să-l trăim în mod conștient – păstrându-ne, în același timp, flexibilitatea interioară; flexi­bili­tatea în gândire și în acțiune, pentru a putea ieși din fundături și o apuca, cu curaj și curiozitate, pe drumuri noi. Atunci când renunțăm la puterea de a controla viitorul, putem privi cu interes spre ceea ce se ivește nou și „interesant” în prezent. Este ex­trem de important să ne adaptăm în permanență la starea de bătrânețe, să nu-i declarăm război. Să ne spunem „Îmi doresc să mă bucur de fiecare clipă a vieții”, în loc să ne resemnăm cu rolul de victimă. Să avem convingerea că ne putem    modela viața, chiar și în timpul scurt care ne-a mai rămas. Această atitudine se caracterizează prin încredere și interes. Prin încrederea în ideile care ne vin pentru a ges­tiona schimbările vârstei și încrederea că multe lu­cruri se vor regla de la sine – poate la un alt nivel.

Comori ascunse

La acest nou nivel, ne poate fi de folos să ne aventurăm tot mai adânc în interior, în liniște deplină – să cercetăm dacă avem dorințe ascunse, să scormonim după idei și aspirații abandonate de mult, să scoatem la lumină comori. Diminuarea activităților exterioare, care au fost la vremea lor va­lide și importante, dar care ne-au distras totodată de la introspecție, de la retragerea în sine, ne per­mite acum să acordăm mai multă atenție acestui univers lăuntric. Acum avem răgazul și tihna de a explora trăsăturile de personalitate care țin de latura noastră ascunsă, pe care le-am reprimat o via­ță întreagă, din cauza edu­cației și a procesului de adaptare la condițiile și așteptările mediului în care am trăit. Să fim cum ne place, fără tea­mă de privirea celor din jur. Să ne trezim mai târ­ziu, să ne bem cafeaua în pat, să stăm la te­le­vizor, să dez­legăm cu­vinte încruci­șa­te, să citim toată ziua, să grădi­nă­rim, să ne în­tâl­nim cât mai des cu prie­te­nii, acasă sau în oraș, să că­lătorim, să participăm la pele­rinaje, să îndrăz­nim tot ce înainte ne era interzis.    Să faci ce îți pla­ce e o resursă de vitalitate. Tocmai aceste părți pozitive trebuie să le căutăm și să le valorificăm. Să descoperim și să recuperăm, ca să spunem așa, aurul din noi, ceea ce a rămas ne­trăit, dorințele în­gropate. Cine des­co­peră în sine forțe și fațete noi și surprin­zătoare și le explorează, nu numai că va fi uluit, dar îi va ului și pe cei din jur. Dacă amatoarea de operă ajunsă la vârsta a treia prinde, brusc, gustul muzicii rock, iar se­nio­rul pasionat de literatură se apucă să ci­tească benzi desenate, se deschid din­tr-oda­­­tă, lumi noi. În special pentru tineri poate fi intere­sant să discute cu un om des­chis la minte, de 90 de ani, despre ex­pe­riența de viață pe ca­re i-a oferit-o vârsta îna­intată – desco­perind comorile ascunse din interiorul său.

„Oamenii care îmbătrânesc sunt ca mu­zeele – nu fațada contează, ci comorile din in­terior”, a spus celebra actriță franceză Jeanne Moreau. De noi depinde ca bătrâ­nețea să fie o vârstă a descoperirii de noi co­­mori.