Români care au reușit

Un pâlc de căsuțe vechi, încremenite parcă într-o vreme căreia nu-i mai e dat a fi. Pe gardul unei prispe, o cergă tocmai a fost scoasă la aerisit, și sub greutatea ei sau a timpului, un stâlp s-a șubrezit și s-a rupt. În zid, aproape de ușă, o gaură, cât să-ncapă prin ea mâna proprietarilor, când vor să blocheze la plecare ivărul, pentru mai multă siguranță. În curte, pe o măsuță rotundă, o mămăligă aburindă e gata pregătită pentru gospodarii ce vor fi trudit până acum la tăiatul lemnelor, de și-au lăsat fierăstrăul înfipt în butucul așezat pe capră.

Nu, nu e un sat pe ulițele căruia văd toate astea, ci un colț din atelierul în care Dănuț Ciobotaru a așezat câteva dintre căsuțele în miniatură pe care le-a lucrat până acum. Sunt mult mai multe cele pe care le-a creat în cei zece ani de când se ocupă de asta, dar cea mai mare parte dintre ele se află în posesia celor care le-au comandat. Cum a început pasiunea pentru căsuțele în miniatură și dacă poate deveni o mică afacere am încercat să aflu stând de vorbă cu creatorul lor.

Joaca din copilărie

„Cred că în copilărie a început totul, pentru că am avut șansa și norocul să copilăresc la țară. Acolo, la bunici, aveam libertate totală, de care nu m-aș fi putut bucura printre blocuri, la oraș. Nu erau copii foarte mulți, dar aveam libertate, aveam natura, gârla, ogoarele. Încă de pe-atunci meșteream, împreună cu vărul meu, și făceam căsuțe din orice materiale găseam. Inițial, am făcut niște căsuțe mici de tot, apoi au tot crescut în dimensiuni, până am ajuns să facem una în care improvizasem chiar și o sobă, pentru că unchiul meu era sobar, și văzusem cum lucrează, așa că, hai și noi! Culmea e că am reușit să fierbem o cană de lapte pe soba aceea construită de noi în joacă! Nici nu știu când joaca aceea s-a transformat în pasiune, iar acum, sper, într-o mică afacere”, povestește Dănuț.

Joaca a rămas mult în urmă, Dănuț a crescut și, când se pregătea de nuntă, și-a amintit de ceea ce făcea în copilărie. Și el, și viitoarea sa soție, Cătălina, provin din familii modeste și și-au dorit o nuntă simplă, pentru pregătirea căreia cele mai multe aspecte au căzut în sarcina lor. „Când doi oameni se iubesc și, din doi, devin unul, lucrurile parcă se așază de la sine. Ne doream să facem lucruri frumoase, să avem o nuntă la care să ne simțim bine și noi, și invitații. Am ales o temă rurală, rustică. Cătălina voia, pentru plicurile cu bani ce le vom primi în dar, o căsuță tradițională. Nu știam unde să căutăm, am găsit un băiat din Sebeș care făcea așa ceva, dar costul era prea mare pentru bugetul nostru. M-am trezit spunând că am s-o fac eu, dar parcă nu eu vorbeam, ci ceva din interiorul meu”.

Dănuț nu știa pe-atunci să-și calculeze corect necesarul, a cumpărat materiale prea multe, dar, după vreo două luni, căsuța a început să prindă formă. Și el, și Cătălina au fost foarte încântați de cum a ieșit, iar cei cărora le-au arătat-o s-au mirat cât e de frumoasă. Nuntașii au admirat ideea și căsuța, iar două viitoare cupluri i-au și comandat atunci ceva similar pentru nunțile lor. „Vă dați seama ce impact a avut atunci, în 2016, trecerea de la găleata sau castronul în care se aduna, pe vremuri, darul la nuntă, și căsuța asta, cu o fantă discretă, în care puteau fi introduse plicurile cu bani! Am pus șindrila bucată cu bucată, am sculptat inclusiv stâlpii de pe prispă. O păstrăm, bineînțeles, deși nu e cea mai bună creație a mea. Le-am făcut atunci și altor două perechi de prieteni, dar nu știam să-mi prețuiesc munca și le-am dat foarte ieftin, n-am rămas cu mare lucru de pe urma lor. Mi se spunea însă că așa e la început, că trebuie să-ți faci reclamă și abia apoi să te gândești și la un câștig. Mi-a plăcut atât de mult să le fac, încât am început să lucrez încă o căsuță și încă una. Așa s-a instalat «microbul», și lucrurile au curs firesc. Au fost perioade mai bune, mai slabe, au fost ani în care am făcut doar câte două-patru căsuțe, au fost ani grei și ani ușori”.

Un băț rupt și-un cuib de rândunele

Dănuț Ciobotaru e angajat al Muzeului Țării Vrancei, iar de căsuțe se ocupă în timpul liber.

– Nu te-ai gândit să închiriezi căsuțele pentru nunți?

– Ba da, am încercat și asta, dar oamenii sunt dificili și neatenți, nu au grijă, se poartă cum îi taie capul și nu le pasă dacă distrug lucrul acela închiriat. Or, e vorba de munca mea, consumă timp, energie și nu e bine s-o las să se piardă pe apa sâmbetei, la bunul plac al altora. De aceea n-am mai închiriat căsuțe, mai ales pentru că nu eram interesat de bani. Sunt și banii importanți, dar nu sunt totul, dacă mi-aș fi dorit doar câștig și atât, aș fi continuat să le închiriez.

– De unde îți iei modelele pentru căsuțe? Cum le creezi?

– Lucrez după imagini, după case reale. Am un plan structurat de la bun început, dar pe parcurs îmi vin tot alte și alte idei, și atunci așez lucrurile în funcție de ideile ce-mi vin. Mai adaug ceva, încerc s-o fac și cât mai autentică, și cât mai frumoasă. Mai „uit” un băț rupt pe prispă, adaug un cuib de rândunele, mai las tencuiala cu imperfecțiuni. Cred că doar așa sunt autentice, pot părea vii, locuite, spun o poveste, nu sunt doar un obiect de decor oarecare. Soția mea e perfecționistă, îmi mai reproșează uneori că nu-s drepți pereții. Sigur că nu-s drepți, că nici la casele vechi nu erau mereu drepți, dar tocmai asta înseamnă autentic.

– Ce materiale folosești?

– Lucrez doar cu materiale naturale, adun lemne din pădure sau folosesc lădițe de lemn abandonate de comercianții de fructe. Simt că lemnul are viață și energie, e cald, parcă vorbește când îl lucrez. Mulțumim bunului Dumnezeu că încă avem păduri! Și, în plus de materiale, pentru o căsuță în miniatură e nevoie de perseverență, răbdare și îndemânare. Și, desigur, mult drag pentru ceea ce faci.

– Îți ia mult timp să lucrezi la o căsuță?

– De când am familie și copil, am început să percep altfel timpul și să prețuiesc ceea ce fac. Nu spun că e artă, e pasiunea mea. Sunt lucrări care durează o lună, altele, o săptămână. Dar nu e vorba doar de creația mea, trebuie să discut cu oamenii, să înțeleg ce vor și ce li se potrivește, or, asta îți ia o grămadă de timp. E greu când trebuie să te împarți, una e să te apuci de un lucru și să-l termini, alta să-l lași și să te tot întorci, când se poate. În plus, fiind vorba de creație, câteodată ai entuziasm, altă dată te întorci la un lucru doar pentru că trebuie să te întorci, și asta nu e bine, nu-mi place să fac lucrurile așa. Cel mai bine e când lucrez pentru că-mi doresc s-o fac, când am o stare anume, când simt efectiv că mi-e drag să fac căsuțe. Atunci ies foarte faine. Pe cele mai multe le-am făcut cu drag.

„Formula AS? Doamne, ce tare!”

– Vrei să-ți transformi pasiunea în meserie, în afacere?

– Nu știu dacă viața mă lasă să fac asta. Soția mi-a spus că nu e pâine ceea ce fac, ca oamenii să aibă nevoie de ea în fiecare zi. În plus, nu știu de ce, dar, de câte ori am vrut să fac pași mai importanți în carieră, lucrurile n-au stat bine, mereu s-a ivit ceva ce m-a împiedicat să ajung unde mi-am dorit. Poate ăsta și e motivul, a fost doar dorința mea, nu și voia lui Dumnezeu. Doar El știe ce plan are pregătit pentru mine.

– Ce proiecte ți-ai propus pentru acest an, care abia a început?

– Mi-aș dori să realizez o dioramă cu peste 30 de construcții existente, în mă­rime naturală, în Secția de Etnografie de la Petrești a Muzeului Țării Vrancei. Acesta nu e un proiect pentru un singur an, desigur, dar tare mi-aș dori să-l pot vedea realizat într-o zi.

– Ce povești spun căsuțele tale?

– Povestea satului românesc de odinioară. Îmi place satul românesc, iubesc viața la țară, viața simplă, în strânsă legătură cu natura, de unde vine și liniștea, pe care am cam pierdut-o azi. Povestea legăturii pe care țăranul român o avea permanent cu Dumnezeu, căci nu făcea nimic la întâmplare. Știa să nu meargă după lemne în mijlocul pădurii, ca să nu atragă duhurile rele, ci mai la margine, știa să nu meargă în orice zi, nu mergea niciodată în zile de sărbătoare sau de post. Țăranul român tăia lemnul doar în nopți cu lună plină și lăsa mereu bucăți în pădure, pentru Dumnezeu, pentru a fi feriți de rele, dar și în semn de mulțumire față de pădure, de natură.

– Care-ți sunt bucuriile, Dănuț Ciobotaru?

– În 2023, niște prieteni din Jurilovca m-au rugat să fac două fronturi de case lipovenești, pe care le-au oferit în dar Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei, și Alteței Sale Regale, Principesa Sofia. Nu pot decât să fiu onorat și recunoscător pentru faptul că am fost ales să creez aceste minunate daruri. De asemenea, mi se pare miraculos că m-ați căutat dumneavoastră, cei de la revista „Formula AS”! Sunteți o revistă veche, serioasă, cu nume greu. Nu prea înțeleg ce mi se întâmplă, nu știu cum de-ați decis că ar fi loc și pentru mine în paginile revistei. Doamne, ce tare! Vă mulțumesc din suflet și vă doresc să vă dea Dumnezeu numai bine, atât colectivului, cât și cititorilor revistei!