– Statele Unite ale Americii și Israelul au atacat zilele trecute Iranul, lichidând întreaga elită a țării, în frunte cu ayatollahul Ali Khamenei. Există un plan pentru acțiuni ulterioare, în condițiile în care Iranul a început să riposteze prin atacuri în țările din jur, ba chiar și mai aproape de noi, în Cipru? Au motive de optimism protestatarii împotriva regimului islamist din Iran și cei care își doresc o tranziție spre un regim democratic, după căderea lui Khamenei?
– Este greu să fii optimist atunci când nu există nici un plan pentru schimbarea regimului din Iran, nici o explicație coerentă pentru atacarea Iranului în acest moment. Administrația Trump și-a schimbat discursul de pe o zi pe alta: au proclamat obiectivul schimbării de regim, apoi au renunțat la acest obiectiv, lăsându-l pe seama iranienilor înșiși, și au proclamat necesitatea lichidării capacităților nucleare ale Iranului – deși Trump se lăudase că le-a lichidat încă de anul trecut; în sfârșit, au avansat explicația că, știind că Israelul se hotărâse să atace Iranul, se așteptau ca Iranul să atace SUA, deci a trebuit să atace primii. Dar, după ce și-au dat seama că această explicație îl transformă pe Trump într-o marionetă a premierului israelian Netanyahu, au spus că, fiind informați că Iranul urma să atace SUA, au fost nevoiți să atace primii. Observatorii cu experiență apreciază însă că Donald Trump a vrut, de fapt, să se afirme din nou ca lider mondial, printr-o demonstrație de forță militară, împotriva unei țări pe care o slăbise deja, după atacurile de anul trecut. Alții cred că Donald Trump are în vedere și „avantajele” unui război în plan intern, pentru că „în timpul unui război, nimeni nu pune întrebări”, și Casa Albă ar putea confisca organizarea alegerilor de la jumătatea mandatului din toamnă, pe care Republicanii și Trump au mari șanse să le piardă. Oricare ar fi explicațiile, este cert că toate schimbările de regim impuse de americani în Orientul Mijlociu, tot fără un plan prealabil, au destabilizat regiunea în mod periculos, iar regimul ayatollahilor va fi greu de dislocat, pentru că este bine consolidat de aproape cinci decenii și dispune de forțe de represiune redutabile. Dar să nu ne imaginăm că Donald Trump ar fi preocupat de soarta civililor iranieni, ci de afirmarea propriei „măreții” și de controlul asupra resurselor Iranului, printr-un guvern aservit SUA, mai mult sau mai puțin democratic, la fel ca în Venezuela.
2. Președintele francez Emmanuel Macron a anunțat noua politică nucleară a Franței. El spune că Franța își va crește considerabil arsenalul nuclear și că Regatul Unit, Germania, Polonia, Olanda, Belgia, Grecia, Suedia și Danemarca vor fi parteneri în „descurajarea avansată”, cu sisteme nucleare franceze. În ce fel schimbă asta capacitatea de autoapărare a Europei și de ce România nu a solicitat să intre sub „umbrela” Franței?
– Inițiativa Franței este un răspuns la amenințarea cu utilizarea armelor nucleare formulată în mod repetat de Kremlin, inclusiv într-un recent discurs al lui Vladimir Putin, în contextul avertismentelor americane privind diminuarea protecției nucleare pentru Europa, așa numita „umbrelă nucleară”. Europenii au înțeles că trebuie nu numai să-și sporească bugetele de apărare, ci și să găsească o soluție credibilă de descurajare a unui atac rusesc. Cum, după Brexit, Franța a rămas singura putere nucleară din UE, doar ea era în măsură să ofere o extindere a „umbrelei nucleare” partenerilor săi europeni, printr-o strategie complementară, nu adversară, cu SUA, pentru că armele nucleare franceze și britanice au o rază de acțiune mai mică decât cea a rachetelor strategice. Dar, chiar și așa, dacă sunt amplasate aproape de granița estică a Europei (ceea ce se realizează prin cooperarea cu statele estice și nordice), ele pot atinge teritoriul Rusiei, ceea ce înseamnă că devin o forță de descurajare credibilă. Cu alte cuvinte, UE îi vorbește, în sfârșit, lui Putin într-un limbaj de forță, singurul pe care acesta îl poate înțelege. Să nu uităm că doctrina „distrugerii reciproce asigurate” a menținut pacea între Occident și Rusia în ultimii aproape 80 de ani, pentru că ambele părți știau că un atac nuclear asupra adversarului va declanșa automat un atac nuclear al acestuia asupra sa. Așadar, „descurajarea avansată” propusă de Franța este doar o adaptare a acestei strategii la condițiile generate de agresiunea rusă asupra Ucrainei. Invitată de Franța la discuții, România ezită să răspundă favorabil, cum au răspuns Polonia și Grecia, probabil din lipsă de leadership, din miopie strategică, și de teamă să nu antagonizeze Rusia. Clișeele goale de substanță debitate de ministrul de Externe, Oana Țoiu, la televiziunea poloneză, și de ministrul Apărării, la televiziunile din România, nu sugerează altceva.
