• La români, cultul morților este foarte puternic. Fie ei de la sat sau de la oraș, granița care desparte lumea aceasta de cea de dincolo e ca poarta grădinii: o deschizi și morții sunt împreună cu cei vii. O comunicare statornicită prin ritualuri străvechi, prin care moartea face parte din viață •

„În fiecare sâmbătă, o sută de mese de parastas”

– Părinte Andrei, țăranii români, mai ales cei din sudul țării, vin în număr atât de mare la soroacele de pomenire a morților, încât bisericile se umplu ca în noaptea de Înviere. Dorința asta, de-a nu-i uita pe cei din lumea de dincolo, te face să crezi că morții sunt la fel de vii ca și noi, cei care petrecem aici, pe pământ. De unde credeți că vine cultul acesta atât de puternic al morților?

– De la dorința de a fi în comuniune cu cei care au plecat dintre noi. Așa au apărut slujbele pentru pomenirea morților, dar și tradițiile: oamenii se adună la biserică și la mormânt, fac colivă, simbol al trupului înviat, care se împarte în biserică, și dau de pomană – vin, prescuri, colaci, alimente și fructe, făcând din orice slujbă a parastasului un ospăț. Asta arată că unirea dintre cei vii și cei morți este reală. La noi, la Deva, la catedrală, cred că avem 100 de metri de mese de parastas, pe care le întindem și apoi slujim în sobor în fiecare sâmbătă. Orașul s-a construit, practic, după 1950, când au venit mulți români din sudul țării, care au un cult al morților foarte puternic. Românii din Muntenia, Oltenia sau sudul Moldovei au o tradiție foarte vie a parastaselor. Pur și simplu, sâmbăta ei umplu biserica!

De multe ori, sunt mai mulți la parastas decât la Sfânta Liturghie, ceea ce nu se întâmplă în partea de nord a Ardealului, unde m-am născut eu. Acolo se făcea parastasul obișnuit, la 40 de zile, la un an, apoi câte o pomenire la biserică. Erau parastase simple, nu ca la catedrală, cu sute de mese cu bogății puse pe ele. Asta poate că și din pricina influenței lumii apusene, catolico-protestante, care e mai raționalistă și care, în Ardeal, e mai influentă decât în restul țării. În ortodoxie s-a trăit mai mult din tradiție, cei învățați erau puțini, iar ortodoxia se trăiește mai mult cu inima, nu cu rațiunea. Țăranul român zice: „Uite, a plecat mama dintre noi, nu am visat-o, nu știu ce e cu ea” sau zice – „Am visat-o și nu e bine!”. Și atunci merge la biserică și îi face un parastas. La noi s-a pus foarte mult accent pe slujbele acestea, pentru că pomenirea lor aduce multă bucurie. La parastase, sufletele celor care sunt pomeniți vin și ele la biserică, de aceea parastasul e așezat imediat după Sfânta Liturghie, slujba care unește Cerul cu pământul și pe vii cu morții. Și tot de aceea, toate cimitirele noastre sunt în jurul altarului, după tradiție, pentru ca toți cei care au murit să rămână legați de Hristos cel din Sfânta Împărtășanie. Și tot de aceea, singura grijă a unui țăran ortodox era să nu moară nespovedit și neîmpărtășit. Și acum este această grijă, să fie împărtășit cu Hristos, pentru că Hristos este veșnic viu, așa cum El însuși ne-a spus: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci”. De aceea, să știți că legătura cu cei morți este, în primul rând, în timpul Sfintei Liturghii. La parastas se aduc prinoase care se împart, și prin aceasta se naște o comuniune între cei care au rămas și cei care au plecat, pentru că pomana se dă în numele celui care a plecat. Este o bogăție a comuniunii.

– Ați pomenit de vis. Prin tradiție, noi nu trebuie să dăm crezare viselor, dar, în același timp, tot în tradiție, visul este o formă de a afla starea celui de dincolo, o comunicare prin care cel plecat poate să ceară ajutor celor de aici. Țăranii noștri par să fi făcut din vis o poartă deschisă către lumea de dincolo, o cale prin care comunică viii și morții.

– Încrederea în vis nu e interzisă, dar nici nu trebuie să o absolutizăm. Sfinții părinți spun: nici dacă Îl vedeți pe Hristos în viața aceasta nu e de folos, ci important este să te mântuiești, că poți să Îl vezi și să nu te mântuiești. Nu cumva să vină o ispită și să cadă omul în înșelăciune. Dar eu cred că, în viața reală, e mai mult vorba de sentimente decât de vise, în comuniunea cu cei care au murit. A plecat cineva din familie la Dumnezeu, iar cei care au rămas simt dacă cel plecat e bine sau nu e bine, simt ceva, pentru că au o legătură sufletească profundă cu cel care a plecat. Și atunci, credincioșii se străduiesc, fac 40 de parastase și acatiste și simt atunci pace și liniște pentru cei adormiți. În Proloage și în Viețile sfinților sunt și povestiri despre folosul parastaselor, despre care am aflat tot prin vise. De exemplu, în Proloage se spune despre un preot care căzuse în patima alcoolului, motiv pentru care a și fost oprit de la slujire. El îi pomenea foarte mult pe cei adormiți, pomenea sute de adormiți, deși era alcoolic. Și, la un moment dat, după ce a fost oprit de la slujire, noaptea i s-au arătat în vis mii și mii de creștini trecuți în lumea de dincolo și i-au spus: „Ne-ai tăiat sursa vieții, că, așa cum era el, ne pomenea mereu, iar noi simțeam o mare mângâiere prin rugăciunile lui. Dă-i iar voie să slujească, că o face spre mântuirea noastră, iar noi ne vom ruga pentru el să scape de patimă”. Și episcopul a luat seama la rugămințile celor pomeniți și la rugăciunile lor pentru preotul alcoolic și i-a redat slujirea, iar preotul a scăpat de patima băuturii.

„La parastas, simțim că suntem împreună cu toți cei care au plecat”

– Părinte, cum de există o legătură între noi și cei care trec dincolo?

– Toate slujbele și pomenile acestea se fac în credința că cei pe care îi pomenim și-au pus nădejdea în Dumnezeu și, punându-și nădejdea în Dumnezeu, chiar dacă au fost oameni și au greșit, cum greșim și noi, au nădejde la iertarea lui Dumnezeu. Iar noi mergem în fața lui Hristos împreună cu ei și, în numele lor, noi, cei rămași, ne rugăm Lui, facem liturghii și parastase spunând: Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Asta este esența, asta cerem noi pentru cei adormiți. Și când se cântă troparul acesta, toată biserica se luminează și, dintr-o dată, simți că s-a unit cerul cu pământul. Că, în esență, ce le dorim noi celor adormiți? Le dorim tot binele, le dorim să fie fericiți, să fie la loc bun, la loc luminat, loc cu verdeață. Aici, pe pământ, a fost greu, dar greul a trecut, iar acum, acolo: Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormiților robilor Tăi, că și-au pus nădejdea în Tine, chiar dacă au greșit aici, pe pământ. Asta arată că și noi avem credință în viața de dincolo și noi așteptăm să fim în loc luminat, în loc cu verdeață, pentru că lumea asta-i trecătoare. Rugându-te pentru cei adormiți, de fapt îți ceri iertare și tu, că poate și tu ai greșit față de ei. Sunt atâția oameni care vin la mine și spun: „Vai, părinte, poate nu m-am comportat bine cu mama și cu tata în ultimii ani, că au fost bătrâni, au fost bolnavi, i-am îngrijit, dar nu am fost așa cum trebuie”. Rugăciunea asta îți dă și ție pace, le dă și lor. În rugăciunea pentru ei aducem puterea Învierii lui Hristos, care a biruit moartea, El fiind fără de moarte, dar S-a întrupat de dragul nostru și a îmbrățișat firea noastră și a murit pentru toți. La parastas, simțim că suntem și noi nemuritori, că am biruit și noi moartea împreună cu Hristos și împreună cu toți cei care au plecat.

– Dar cum pot rugăciunile noastre de pe pământ să schimbe starea celor care au plecat și să le dea odihnă, bucurie, lumină?

– Pot, pentru că, în timpul slujbei, cel puțin pentru moment, noi chiar trăim împreună dincolo de moarte. Atunci, pe loc. Așa cum trăim la toate slujbele, dar în special la Sfânta Liturghie, momente cerești. Chiar spunem că Liturghia e Cerul pe pământ. Tot așa, și în slujba parastasului – sunt momente în care trăiești lucruri cerești. Când cânți Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău trăiești și tu bucuria comuniunii cu Hristos, iar cel plecat trăiește și el împreună cu tine bucuria locurilor luminoase, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. La sfârșitul fiecărui parastas se cântă Veșnica pomenire. Uneori, o cântăm doar de două ori, iar a treia oară, cântăm Hristos a înviat din morți. Este o cântare de biruință, cel care a murit a biruit. Iar dacă Hristos a biruit moartea, toți cei care cred în El au biruit, și ei, moartea. La Hristos este posibil orice, că Lui ne rugăm.

Eu îmi amintesc de înmormântarea Sfântului Părinte Cleopa Ilie, acum 28 de ani, la Mânăstirea Sihăstria. A fost prima înmormântare de mare duhovnic la care am participat. Îmi amintesc că îl văzusem cu un an înainte și atunci mi-a spus: „Nu ne vom mai revedea”. Iar eu m-am mirat, văzându-l cât era de vioi. Nu am mai apucat să merg în acea toamnă, a anului 1998, la Sihăstria, așa că am mers direct la înmormântare, pe 4 Decembrie. Când am ajuns, era un frig de crăpau pietrele, erau zăpezi uriașe. Am mers direct în biserică și i-am sărutat mâna. A fost ca și cum ar fi fost viu… Apoi am participat la slujbă, care m-a impresionat foarte mult, nu mai văzusem niciodată o slujbă de înmormântare de călugăr. Atâta de mult m-a pătruns slujba, că am învățat-o pe de rost. La sfârșit, când toată lumea a cântat Hristos a înviat, cred că eram două mii de călugări, a fost ca o izbucnire de biruință. Auzind 30.000 de oameni cântând Hristos a înviat, am simțit că a fost o biruință asupra morții. Moartea nu mai exista… Cu lacrimi, cu umilință, dar o biruință. Mi-au dat lacrimile… A spus Mitropolitul Bartolomeu Anania că dacă dictatorul Ceaușescu a ținut în palmă un mic aparat de represiune, părintele Cleopa ținea în palmă întregul popor român prin toată evlavia și rugăciunea lui.

Revenind, toate slujbele parastaselor, toate pomenile și tot ceea ce facem noi pentru odihna sufletelor celor adormiți sunt ca acea înmormântare a părintelui Cleopa, pentru că toate sunt legate de credința noastră în înviere, în Hristos Cel ce a înviat din morți, biruind moartea. Crezând în El, în Cel care este Viața și Învierea, înviem și noi, înviază și cei dragi ai noștri, trec la o stare tot mai bună. Că ăsta e rostul parastaselor, să înmulțească binele. Dragostea pe care cei care au plecat au semănat-o în sufletele noastre, dragostea aceasta crește și lucrează prin noi. Iar dragostea este nemuritoare, este instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Prin iubire, noi intrăm tot mai mult, tot mai adânc în Împărăția lui Dumnezeu.

– Părinte Andrei, pentru că ne apropiem de Sâmbăta lui Lazăr, aș    vrea să vă întreb, de ce facem pomenirile acestea sâmbăta?

– Pentru că sâmbătă este pogorârea în iad a Domnului Hristos. Este zi de sabat pentru întregul univers, pentru că Domnul, mergând în iad, după ce a omorât moartea prin moartea Sa, acum intră în cuibul de viespi al celor care fac rău omenirii. Intră în iad și îl leagă pe Satan și îi dezleagă pe toți cei din iad. Biruința asupra morții începe în iad. Știți că icoana canonică ortodoxă a Învierii este Pogorârea în iad, nu este ieșirea lui Hristos din mormânt, cum e în Apus, cu un steag în mână ca simbol al biruinței. Icoana Îl arată pe Hristos cum stă pe talpa iadului și ține de mână pe Adam și pe Eva. Hristos scoate tot neamul omenesc din robia iadului. Iar Lazăr, pe care Hristos îl ridică din morți, deși putrezise, simbolizează ființa omenească, predispusă putreziciunii prin păcatul strămoșesc, dar e predispusă și învierii, prin credința în cel de-al doilea Adam. Anul trecut, când am stat o lună și jumătate în țara Sfântă, am fost pentru prima oară la mormântul lui Lazăr. Vă spun că, după Sfântul Mormânt, este cel mai mare har pe care l-am trăit acolo, aproape de neimaginat. Nu mă așteptam să fie un har așa de mare în locul unde a fost mormântul lui Lazăr. E un loc cu har, pentru că acolo a fost o biruință asupra morții.

– Părinte, suntem în Postul Mare, cum ar trebui să trăim zilele acestea, ca să primim lumina Paștelui?

– Ducând crucea postului și a rugăciunii ne întâlnim cu Hristos și orice atingere a unor trepte ale desăvârșirii este o înviere înainte de Înviere, zice Sfântul Ioan Scărarul. Cine a reușit, cât de cât, să biruiască patimile, trăiește o înviere îna­inte de Înviere, ăsta e rostul postului, să biruim tot ce ține de păcat, de slăbiciune, de patimi, care sunt lucrarea necredinței. Necredința e cea mai mare patimă a lui satan. Dacă demonul a reușit să prindă în mrejele necredinței conducerea poporului evreu de atunci – Ana și Caiafa, care erau saduchei, nu credeau în înviere și în viața de apoi – atunci el și-a impus religia morții, a necredinței, crimei și a urii. Cum zicea Sfântul Părinte Arsenie Boca: ateismul s-a născut în templul din Ierusalim. Unde trebuia să fie cea mai mare credință, au ajuns să conducă reprezentanții necredinței.

Se vede ca într-o oglindă, până la urmă, că lupta noastră este cu necredința și cu deznădejdea. La fel cum prin credință practicăm dragostea și ne păstrăm nădejdea, tot așa, prin necredința manifestată prin ură se ajunge la deznădejde.

Noi, de 2000 de ani, trăim o viață nouă, pe care ne-a dat-o Hristos, Cel fără de păcat, care a biruit moartea. Tot ce reușim noi să trăim plăcut, luminos, fără păcat, vine de la Hristos. Rostul ăsta este: noi să ne curățim cât putem, să biruim patimile, și până la Florii, să Îl putem primi pe Hristos Cel fără de păcat în sufletele noastre, iar Săptămâna Mare să o petrecem cu El, să trăim cumva alături de El, să ne arătăm dragostea noastră în suferințele Lui, ca să putem muri împreună cu El și să înviem împreună cu El. Asta e lupta noastră.