Ultimatumul dat de PSD premierului Bolojan, pentru retragerea sa „benevolă” de la șefia guvernului, a expirat încă înainte de soroc. Ca să rămână în coaliția la putere, PSD-ul a făcut din eliminarea lui Bolojan din vârful administrației naționale o condiție „sine qua non” a responsabilității politice față de țară. Așadar, liderii PSD-iști sunt gata să arunce România într-o criză politică gravă (ce ar dubla efectele crizelor financiare și energetice pe care ea le traversează) doar pentru a scoate din joc UN SINGUR OM, premierul acceptat inițial și de PSD și președintele celui mai mare partid cu care s-au asociat, PNL-ul. De câteva luni, PSD-iștii au desfășurat împotriva premierului Bolojan o campanie în care niciun „argument” pentru blamarea acestuia nu a fost neglijat. Partidul s-a plasat astfel într-o situație paradoxală: să fie concomitent la putere, dar și în opoziție, să aprobe în ședințele liderilor coaliției deciziile premierului și, public, după aceea, să le conteste. Evident, oricine s-ar putea întreba de ce partidul cu cea mai mare pondere parlamentară (23%), care a acceptat să intre, sacrificându-și propriul „program ideologic”, într-o coaliție cu partide de centru-dreapta, îl atacă feroce pe premierul „de sacrificiu” (pus să repare efectele crizei fiscale, generată de „politicile” guvernelor conduse de PSD), deși a adoptat în consens – la instalarea lui – măsurile propuse de acesta. Ce au „descoperit” între timp liderii PSD-iști, încât vor să facă orice pentru a-l elimina de la conducerea executivului pe cel considerat inițial un „salvator” (pe baza experienței sale administrative din Bihor) și un lider capabil să își asume conștient cele mai dure decizii pentru depășirea crizei fiscale?
În Programul coaliției, adoptat de ea la instalarea guvernului Bolojan, se prevedeau, pe lângă „clasicele” măsuri de austeritate (creșteri generale de taxe și impozite), și o serie de măsuri structurale menite (în viziunea lui Bolojan) să elimine cauzele producerii crizelor fiscal-economice și să prevină posibilitatea repetării lor. Premierul a identificat aceste cauze în funcționarea instituțiilor administrative, în modul în care acestea aplică deciziile politice ale partidelor la putere, validate de majoritățile lor parlamentare. Bolojan a constatat ceea ce știa toată lumea, și anume, că politizarea instituțiilor organizatorice ale comunității este sursa unui dezmăț bugetar greu de controlat, instituțiile în cauză ajungând să fie arondate intereselor (particulare și de grup) ale clientelelor partidelor aflate la putere. Interesul general al țării a ajuns o temă propagandistică, vânturată doar în momentul alegerilor, majoritatea partidelor revenind la politicile clientelare de îndată ce se văd „cu sacii în căruță”. Partidele și-au făcut, în consecință, pentru menținerea la putere, o țintă principală din ocuparea (cu membrii și clienții lor) a structurilor statului, transformându-le, contra sprijinului politic la alegeri, în fiefuri „baroniale”, la nivel central și local. Pentru că acestea au devenit garantul menținerii lor la putere, partidele au supradimensionat acest „aparat”, dublând și complicând instituțiile sale, înțesându-le cu membrii și „protejații” lor, acordându-le autonomie arbitrară în cheltuirea banului public. Era inevitabil ca, la un moment dat, „cămara bugetară” să se golească și „decidenții politici” să observe că nu mai au cu ce să fie „darnici” pentru electoratul dependent de ei.
Premierul Bolojan a constatat ceea ce știa toată lumea, dar – spre deosebire de alți politicieni „de sistem” – a decis și să treacă efectiv la resetarea administrației, să încerce stoparea risipei bugetare, prin care partidele dominante își asigurau conservarea puterii. După stoparea efectelor crizei fiscale, prin măsuri ce au afectat veniturile tuturor cetățenilor (măsuri pe care PSD-ul le-a criticat formal, dar le-a susținut în adoptare), el a propus reducerea efectivă a aparatului administrativ central și local, eliminarea sinecurismului și a „drepturilor speciale”, profesionalizarea lui firească. Ilie Bolojan a impus (cu acordul intern al partenerilor de coaliție!) reorganizarea administrației teritoriale și controlul cheltuielilor acesteia, susținute prin PNDL „Anghel Saligny”, primăriile urmând să își acopere cele mai multe cheltuieli prin impozitele locale. Premierul a decis reducerea sponsorizărilor companiilor de stat ( peste 1500) și eficientizarea lor, inclusiv prin privatizarea unora dintre pachetele lor de acțiuni și „listarea” lor la bursa de valori. Or, concretizarea unor astfel de decizii distruge, în mod evident, esența clientelară a „sistemului”, privează partidele de baza lor electorală, ce constă în distribuirea preferențială a banului public. Or, fără „controlul banilor”, PSD-ul devine un simplu grup de interese private pe care doctrina socialistă asumată formal nu îl mai poate justifica. Populismul lui nu îl mai ajută, cetățenii lămurindu-se în privința adevăratelor lui scopuri. Acuzația că Bolojan disponibilizeză și „sărăcește” pe cei mulți, că lasă comunitățile locale fără fonduri, ține de spaima PSD-ului că va pierde fidelitatea primarilor săi, care îi asigură umplerea bazinului electoral. Rechizitoriul „patriotic” împotriva reorganizării companiilor de stat, care ar fi astfel înstrăinate (deși listarea la bursă nu înseamnă „deznaționalizarea” lor) ascunde teama că acestea nu vor mai funcționa ca „pușculițe de bani” pentru partid și protejații săi.
PSD-ul a identificat sursa decăderii sale electorale, într-o singură „cauză”: Ilie Bolojan. Liderii lui nu realizează (sau nu vor să realizeze) că primul ministru sintetizează aspirațiile multor români care, vorba „profetului”, „s-au trezit în conștiință!”. Atacurile liderilor PSD-iști împotriva lui nu fac decât să îi decredibileze și mai tare. Ca, de altfel, și „soluțiile” pe care ei le propun la expirarea ultimatumului. Când e vorba de „stăpânirea banilor”, PSD-ul este capabil de orice . Chiar și de prăbușirea țării, pe care susține că vrea să o propășească.
