Muzeul Recordurilor Românești este unul din acele locuri cărora nu le bănuiești forța de uluire și de copleșire. Știi că există și ți le imaginezi ca pe niște spații expoziționale obișnuite, la fel ca multe altele pe care le-ai mai vizitat. Nu numai că nu te grăbești să le descoperi, dar nici măcar nu catadicsești să cauți pe internet câteva informații descriptive. Până în momentul când, dintr-un motiv sau altul, ajungi să le treci pragul și constați că ești răpit în mod irezistibil de tot ceea ce vezi. Ca într-un basm unde eroul, pornit pe un drum cunoscut, se trezește relocat într-o curte a miracolelor.

Pe strada Parfumului

Dincolo de blocurile construite în timpul regimului comunist, de la Piața Unirii până la Piața Alba Iulia (principala arteră rutieră se numește acum „Bulevardul Unirii”, înainte era numită „Victoria socialismului”, cu capătul dinspre apus situat chiar în fața Palatului Parlamentului, fostă Casa Poporului) descopăr bijuterii arhitecturale din Bucureștii de altădată. E un contrast izbitor între blocurile dinspre bulevard și țesătura imobiliară unică, mixaj de case și grădini, care se întinde spre nordul orașului. Văd și clădiri de epocă deteriorate și pustii, dar și construcții noi, ridicate după revoluție. Amalgamul stilistic imobiliar este contestat de unii, dar eu unul cred că este o marcă a Bucureștiului, este farmecul acestui oraș situat între Orient și Occident. Fac doi pași și, din zona unor blocuri înalte, mă pomenesc într-un labirint de străduțe cu parfum de vremuri trecute. E atâta liniște, chiar dacă mai trec mașini, încât aud cum, prin apropiere, un băiat bate mingea pe trotuar, în dimineața unei sâmbete de Aprilie. O aplicație instalată pe telefon mă ajută să ajung ușor la destinație. Sediul Muzeului Recordurilor Românești este situat într-o clădire nouă, construită pe strada Parfumului, la nr. 25. Am venit ca să particip la un podcast („Tabăra ideilor”, amfitrion, Cristi Tabără). După discuții, sunt invitat să vizitez muzeul. Ghidul meu este Victor Bota, coordonatorul proiectului. El deschide o ușă și gata, am trecut frontiera banalității!

Colecția de tirbușoane

De o parte și de alta, luminate blând, ca scufundate într-o apă a timpului, își urmează una alteia, ziduri din sticlă ale unui labirint, vitrine pline cu … tirbușoane. Mă frec la ochi, apoi mă uit cu și mai mare atenție. Cum, Doamne al colecționarilor de pretutindeni, au ajuns aici, așezate frumos, puzderie de tirbușoane, cu diferite figurine la capătul superior: de la amorezi la țărani și delfini? Mii și mii de instrumente lucrate odinioară pentru a desface o sticlă cu vin sau un mic recipient cu parfum îmbătător. Victor mă lămurește prompt, tocmai când sunt gata să glisez în lumea magică a acestor scule cu ajutorul cărora nobilii Europei și-au asigurat accesul la licorile din sticle: „Muzeul Recordurilor Românești este o marcă înregistrată, sub care domnul arhitect Ion Chirescu a reușit să adune o sută de tipuri de colecții de obiecte vechi. Prima și cea mai importantă colecție din această suită este colecția de tirbușoane, înregistrată de Guinness Book în 2015, cu un record absolut incredibil: 23.965 de obiecte numite corkscrew, adică spiră pentru dop. Între timp, dl. Chirescu și-a doborât propriul record, astfel încât, în prezent, colecția reunește peste 33.000 de tirbușoane. Toate aceste obiecte sunt expuse în vitrine, pot fi văzute și apreciate de public”. Prin preajmă se află și o colecție de gimlet-uri, un strămoș al tirbușonului, de forma unui sfredel, cu ajutorul căruia erau scoase dopurile din lemn ale butoaielor.

Artă miniaturală

Deasupra fiecărei vitrine se află un panou explicativ. O scurtă poveste lămuritoare pentru novici ca mine. Informațiile sunt năucitoare. De pildă, un mesaj mă trimite la istoria Angliei. Aflu că patentul unui tirbușon a fost meșterit din metalul și lemnul unui picior de pod construit în Londra, în 1176, și demolat în 1831. Numele făurarului: Charles Osborne. A treia variantă a patentului, expusă la București, a fost realizată de un J.Ovenstone, cu inscripția: „Fabricat din potcoava de fier ce a fost luată dintr-o grămadă care a fost 665 de ani în fundația vechiului pod din Londra, de J. Ovenstone 72 GT Strada Titchfield”. Recitesc și mă ia cu amețeală. Iureșul istoriei îmi răscolește mintea. Un pod peste Tamisa, cu o durată de șase sute de ani, un tirbușon de două sute de ani lucrat din lemnul și metalul acelui pod. Și niște nume de meșteri care au știut să prefacă ruina în obiect valoros, să-i dea o nouă viață. Mai fac câțiva pași și îmi răsare în față un cortegiu de tirbușoane artistice. Acestea au formă de statuete, frumos decorate cu viță-de-vie și struguri. Personajele trimit la cultul lui Bacchus și, în general, la universul oenologic: heruvimi, satiri, bacante, cariatide sau chiar însuși zeul antic menționat. Țările de origine ar fi Franța, Anglia, Germania, Italia, Austria, iar perioada când au fost lucrate acoperă peste o sută de ani, de la neoclasicim (1800) la art déco (după 1920). Privesc figurinele liliputane obținute cu minuție și finețe în atelierele Europei și parcă acestea prind viață în lumina translucidă a vitrinei. Un mic teatru improvizat aici, sub ochii mei, ca să celebreze vinul și bucuria de a trăi, lăsate moștenire lumii de zeul trac Dionysos, pe care romanii l-au preluat și l-au redenumit Bacchus. Apoi, în creștinism, vinul a devenit „sânge al lui Hristos” și formează, împreună cu pâinea, sfânta cuminecătură. Vedeți, dincolo de aceste mici scule spiralate se întrevăd credințele străvechi ale omenirii. Să invoc, firește, și valoarea practică: stai, în zilele noastre, și te uiți cu jind la o sticlă cu vin, dacă nu ai la îndemână un tirbușon. Unul banal, desigur, fără statuete, fiindcă, nu-i așa, exigențele estetice se schimbă, dar licoarea din struguri a rămas cam aceeași.

O imensă carte deschisă

Adevărul este că nu m-aș mai lăsa dus de aici. Aș privi, așa, ore întregi, aceste minunății din metal și lemn, piesă cu piesă, permițând imaginației să mă transbordeze în epoci istorice îndepărtate, cu sprijinul textelor explicative. Ghidul meu, Victor Bota, mă anunță că sunt abia la începutul periplului prin acest labirint muzeal, întins pe cinci etaje. Zile, ce zic, săptămâni întregi mi-ar trebui ca să observ totul. Să citesc fiecare informație, să privesc cu atenție fiecare obiect, să adaug și un timp necesar reveriei. După colecția de tirbușoane, vine colecția de fiare de călcat, un alt record numeric trecut în contul muzeului, în 2016, anul când a fost certificat la nivel internațional. În prezent, sunt expuse peste 35.000 de piese. Descopăr și obiecte din piatră, utilizate odinioară pentru netezirea țesăturilor, la rece, fără să fie încălzite. În prealabil, hainele erau tratate chimic cu o metodă de apretare pe bază de amidon. Mai erau folosite și piese din rocă vulcanică, din marmură sau din teracotă. Apoi, vin, firește, obiectele din metal, cele numite „fier de călcat”. Zeci de mii de ustensile. Și ușile continuă să se deschidă și intru în alte încăperi ale labirintului cultural: timbre, cărți poștale, aparate de fotografiat și de filmat, mașini de scris, instrumente muzicale, obiecte cu tema florii de colț etc. Trecutul este așezat frumos și temeinic sub ochii mei. O imensă carte deschisă, pe care o citesc – nu ținând-o în mâini, ci scufundat între pagini fluide, ca într-o apă a timpului. Pățesc ca eroii din nuvelele fantastice: am venit de afară, de pe străduțe cu mașini care claxonează, am trecut frontiera banalității și m-am trezit într-o altă realitate, cea a obiectelor care evocă fără să vorbească: muțenia lor este un murmur edificator despre epoci pierdute. Nici nu știu cât am stat în labirint, și acum iată-mă din nou afară, în lumea mașinilor, a cafenelelor și a vacarmului municipal. De parcă tocmai s-a risipit un vis și acum mă spăl pe față cu lumina limpede a după-amiezii de April, în drum spre Piața Unirii. Oare a fost sau nu adevărat tot ce-am văzut?