• Denumirea hazlie a unor localități este prilej de glume și ironii pe seama locuitorilor. Deseori, nici nu știm ce întâmplare din trecut a lipit numele pe fruntea acelei așezări. Dincolo de cuvântul ca atare se află însă viața comunității, care nu este deloc comică. Un exemplu este Malamuc, un sat întins pe malul drept al râului Prahova •

Dincolo de nume

Trecusem de câteva ori cu mașina pe aici, dar nu am oprit. Indicatorul de la intrare, recunosc, m-a făcut să zâmbesc subțire. Cum o fi oare pentru locuitori să le spună unora și altora că trăiesc la… Malamuc? Or fi înghițit glume din acelea mai mult sau mai puțin nevinovate, făcute pe seama denumirii satului lor? Știți, mereu se găsesc oameni care să ia cuvintele drept realitate absolută, să le contorsioneze în mintea lor, să le smotocească și să le folosească apoi pentru a râde și chiar a-i umili pe alții, deși cei țintiți nu au nicio vină și nicio responsabilitate. Ce treabă are un ins cu numele satului? Nu l-a inventat el și nici nu-l exprimă, ca să zic așa. Probabil pentru a evita astfel de confuzii, autoritățile comuniste au schimbat denumirile multor localități din România. Mai ales dacă vreun tovarăș provenea dintr-o așezare cu nume caraghios sau bizar. De pildă, satul Căcărezeni din județul Argeș a primit denumirea de Cotmeana. Numele de Malamuc a scăpat. De aceea îl regăsim azi pe indicatoarele rutiere. Recunosc, acest toponim m-a pus la drum. Dar nu pentru a face ironii, ci pentru a explora realitatea locului. Cine trăiește aici? Ce ocupații au oamenii de pe aici? Ce utilități au ajuns în satul lor?

O curte domnească

E o zi senină, de final de Aprilie. Intru pe Autostrada București – Ploiești, destul de circulată. Ne-am obișnuit atât de mult cu aceste mari artere rutiere, încât ni se pare acum că sunt de când lumea. Uităm că Uniunea Europeană ne-a oferit fonduri în valoare de zeci de miliarde de euro, ca să mai urcăm o treaptă pe scara civilizației. Unii șo­fează cu 140 de km/h pe aceste benzi de asfalt și încă se întreabă „ce a făcut, bre, UE pentru noi?”. Dar să-i las deoparte pe ingrați. Pe la kilometrul 50, virez la dreapta pe drumul județean și mă îndrept spre Gherghița, printre lanuri de grâu verde și de rapiță gata să dea în floare. Câmpuri agricole cât văd cu ochii. Gherghița este unitatea ad­ministrativ teritorială de care aparține satul Malamuc. Case bine clădite, multe veritabile vile. Un aer de prosperitate în­văluie așezarea, odinioară un târg important al Țării Românești, decăzut însă din cauza invaziilor tătare. A fost și o curte domnească aici. Matei Basarab a ridicat una din numeroasele sale ctitorii. Faima localității s-a stins însă în epoca modernă. Cine din țară, în afară de șoferi și istorici, mai știe de existența acestei localități?

Primire sonoră

Conduc mai departe, prin satul Ungureni, vestit pentru producția de legume și flori. Dincolo de case, zăresc solariile albe, scânteietoare în soare. Salata și ceapa verde au ajuns deja în piețe, pe tarabe. Acum sunt plantați ardeii și roșiile. Traversez un câmp verde și iată-mă ajuns la Malamuc. Pe partea stângă, aliniate, mai multe solarii din lemn. Intrarea în sat este posibilă pe un pod rutier, întins peste o baltă prelungă. Trag Opelina pe dreapta și sunt întâmpinat de un vacarm neprevăzut: un amestec de muzică de petrecere, orăcăitul broaștelor și zgomotul unei motocoase. Îmi imaginez că este o fanfară și că mi se face o bună primire. Îl salut pe băr­batul care mânuiește motocoasa, ca să taie iarba de la poartă. E din București și și-a cumpărat un teren aici. Deocamdată, nu a construit nimic, vine destul de rar, cu familia lui. Și-a amplasat însă o rulotă. Soția trebăluiește prin curte, cei doi copii, un băiat și o fată, se bucură de ceasurile petrecute la grădină. „Am cumpărat locul ăsta ca să am unde să ies la grătar. O să încerc să ies mai des. E un sat liniștit, nu am avut probleme cu vecinii”, mă asigură omul. Prin vecinătate, se află însă și grădini pustii, pline de bălării, semn că unii localnici și-au părăsit locul de baștină. Cel mai probabil, vor fi vândute. Îmi iau la revedere de la vilegiaturist și plec mai departe, pe șoseaua principală. În spatele meu, zgomotul motocoasei se amestecă din nou cu orăcăitul broaștelor și cu muzica de petrecere.

Un fermier experimentat

Rețeaua de gaz a ajuns, finalmente, și la Malamuc. Ar fi fost și păcat, atât timp cât Prahova este, probabil, județul cu cele mai întinse câmpuri gazeifere. Rețeaua de apă este, de asemenea, in­trodusă în sat. Pe un stâlp de electricitate, văd montată o cameră de supraveghere, spre șosea. Grădinița este funcțională, toboganele roșii, galbene și albastre înveselesc cro­­matic ambianța. Cabinetul medical este însă închis. O femeie în etate, așezată pe o bancă, la poartă, mă lămurește: „Medicul e la Gherghița, nu vine pe aici. Eu sunt bolnavă și trebuie să mă deplasez acolo, când am nevoie. Suntem un sat uitat de lume”. Îi simt suferința în voce. Încerc să o consolez cu o vorbă – două. Bine că nu e singură. Are o familie. O fiică i s-a întors de la București și locuiește acum în apropiere. Lângă noi, în timp ce vorbim, un cireș înalt își etalează splendoarea înfloririi. Mă ridic și plec mai departe, pe șosea, printre case și grădini cu pomi înfloriți și muzică populară. Pe stațiile de autobuz, din plexiglas, primăria a pus stema comunei: trei coroane domnești. Plexiglasul a fost însă găurit de intemperii, de vânt și de boabele de grindină. Bine că circulă autobuzele prin sat. Le văd parcate pe la porți. În Malamuc, sunt și proprietari de tractoare și mașini agricole. Le descopăr în ferma lui Dumitru Ghiță, un agricultor cu studii de specialitate (e inginer agronom) și cu multă experiență: la cei 77 de ani, și-a petrecut aproape toată viața pe câmp. Avea câțiva ani când s-a înființat colectivul. Cele trei hectare ale familiei, dar și sutele de hectare ale boiernașilor au fost confiscate și trecute la C.A.P. Mai târziu, a ajuns să lucreze ca inginer agronom chiar la el în sat. După revoluție, a cumpărat terenuri și casa urmașilor unuia dintre boiernași și și-a întemeiat o fermă. Acum, e fermier privat. „E mult mai bine așa. E mai bine când ai banii tăi, lucrezi pentru tine”, îmi explică interlo­cutorul meu, care a traversat trei epoci politice. Zilnic, urcă la volanul mașinii și se duce pe câmpurile Malamucului, unde cultivă porumb, grâu, rapiță și floarea soarelui. „De câțiva ani e secetă prin aceste părți. Nu avem sistem de irigații. Suntem la mila cerului. În acest sezon pare să fie mai bine. A mai plouat. Dacă va veni o ploaie într-o săp­tămână ar fi și mai bine”, constată fermierul. Aici, pe aceste ogoare galbene și verzi se joacă în fie­care an loteria agriculturii, ca peste tot. Aritmetica agricolă este simplă: câștigurile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile.

O scurtă poveste cu meșteri italieni

Și totuși, mă râcâie denumirea asta de Malamuc. Caut pe internet și găsesc câteva informații uluitoare. Or fi și adevărate? Le consemnez ca atare. În Italia, la sud est de Veneția, se află o insulă numită Lido, și pe această insulă o așezare numită Malamocco. În secolul al XVI-lea, o catastrofă naturală i-a obligat pe localnici să-și părăsească orășelul. Unii dintre refugiați ar fi ajuns în Valahia, la Gherghița, unde era nevoie de price­perea lor de pietrari și zidari, scrie pe „Blogul de is­torie”. Târgul prahovean era înfloritor atunci. Meșterii aceia ar fi înființat Malamucul, denumirea provenind din italianul Malamocco. Ulterior, ar fi fost internați aici, într-un schit, călugării cu mințile rătăcite. Din toponimul Malamuc, de origine italiană, s-ar fi format, astfel, cuvântul balamuc. Întâmplările și cuvintele se împletesc în istorie, ca vegetația luxuriantă dintr-un zăvoi. Dincolo de denumiri, oricât de mult ne-ar incita la glume și ironii, se află însă viața adevărată a comunităților. Ea merită cunoscută!