Criza politică declanșată de asocierea parlamentară PSD – AUR are „meritul” că a separat apele pe scena publică românească. Cetățenii au putut observa, în ciuda filtrelor ideologice, ce forțe se opun modernizării administrației statului și care sunt politicienii dornici să normalizeze funcționarea ei. Cei mai mulți dintre ei sesizaseră deja că, după peste trei decenii și jumătate de „democrație românească”, principala piedică în calea dezvoltării firești a țării este „sistemul politico-administrativ” prin care aceasta este condusă. Cetățenii interesați, cât de cât, de starea ansamblului comunitar din care fac parte au realizat că principalul beneficiar al funcționării „sistemului” este partidul care a luat puterea în 1990 și a deținut-o, practic, aproape neîntrerupt de atunci. PSD-ul a adoptat formal, pentru electorat, o doctrină politică social-democrată, dar și-a consolidat, concomitent, strategia ținerii în custodie a instituțiilor statului prin acordarea pentru personalul lor a unor privilegii ce îl ridică deasupra restului societății. Cu instituțiile subordonate în rețea, PSD-ul a putut dispune arbitrar de resursele statului. Pentru menținerea impresiei de grupare democratică, liderii săi au avut inițiativa de a stimula apariția unor grupări politice aparent concurente sau de a corupe (cu locuri la masa puterii) partidele civice opuse „sistemului”. Epuizarea resurselor – din cauza risipei bugetare arbitrare – a dus, însă, la reorientarea electoratului spre grupările politice declarate antisistem, chiar dacă unele obiective asumate de acestea sunt opuse interesului național. Ultimele alegeri parlamentare au dezvăluit un PSD în picaj electoral, tot mai mulți votanți înțelegând în ce constau binefacerile lui. Or, fără ocuparea politică a instituțiilor statului, PSD-ul își pierde rațiunea de a fi. Liderii săi au acceptat, de aceea, împărțirea guvernării cu alte partide (PNL, USR și chiar UDMR) opuse ideologic. Dar cu Ilie Bolojan în fruntea guvernului, o parte a politicienilor chemați la guvernarea în alianță și-au depășit „misiunea” (aprobată de PSD), încercând resetarea profundă a „sistemului” pentru a evita reapariția ciclică a efectelor lui. Din acest moment, s-a produs „separarea apelor”, împărțirea clară a clasei politice între „reformatori”, susținători ai normalizării sistemului, prin declientelizare și profesionalizare, și „conservatori”, adepți ai păstrării lui funcționale, cu minime adaptări cosmetice pentru electorat.
Separarea apelor a pus deschis problema despărțirii între SUSȚINĂTORII și REFORMATORII „sistemului”, între adepții politicilor clientelare și cei ai politicilor societale. Criza provocată de PSD, principalul pilon al „sistemului”, a regrupat alături de el partide declarate propagandistic antisistem, precum AUR. Politicieni cu rol organizatoric semnificativ în funcționarea scenei politice româneşti au încercat să deturneze „echidistant” efectele crizei politice, mutând cauzele ei de la bătălia internă între susținătorii și reformatorii sistemului, la o luptă cu reverberații externe, între „proocidentali” și „autarhiști”, deschiși spre „buna vecinătate” cu Rusia. Mutarea dezbaterii de la conflictul dintre conservatorism și reformism, la opoziția dintre „suveranism” și „occidentalism” (nu europeism, cum bine s-a observat) este o diversiune care ascunde conflictul dur dintre interesele clientelare și interesul general, dintre aspirațiile de putere ale politicienilor și pozițiile lor afișate public.
Așa cum au constatat majoritatea observatorilor neangajați politic, criza declanșată de PSD a arătat că PSD-iștilor nu le pasă de interesul național (grav afectat de contextul intern și extern în care trebuie susținut) și că doctrina „socialistă” asumată de ei este o simplă formulă electorală populistă.
Cum se va încheia această „bătălie a adevărului”? Președintele țării, care s-a proclamat tot timpul echidistant și „mediator neutru”, pare a susține o „împăcare” a părților (cu retragerea „reformatorului” Ilie Bolojan). Nicușor Dan se plasează, astfel, de partea conservatorilor, anulând încrederea alegătorilor săi. „Sistemul” pare a triumfa încă o dată. Consecințele funcționării lui vor fi continuarea agoniei în care România a plonjat.
