Adio, Bucureşti! Casa din mijlocul României

– Dragă Lavinia, au trecut mai bine de doi ani de la precedenta noastră întâlnire şi marea noutate este că vorbești de la Cluj. Ţi-ai schimbat adresa? Ai părăsit Bucureștiul?

– Da, Clujul e casa noastră acum. Ne este mai bine aici, din trei puncte importante de vedere: familia, credinţa, cariera. După douăzeci de ani de navetă din Bucureşti în toată ţara, azi locuim chiar în mijlocul României, ceea ce scurtează distanţele foarte mult şi astfel ne îngăduie mai mult timp pentru fetele noastre și pentru noi, ca familie. Mie şi lui Marius (muzicianul, violonistul și dirijorul Marius Zorilă) nu ne-a venit chiar uşor, fiindcă aveam totul în Capitală, de la casă, la Şcoala de Muzică. Dar văzând cât de rapid culegem roadele acestei alegeri, ne-am li­niştit. Cât despre fetele noastre gemene, Ioana şi Maria, ele s-au simţit din prima zi acasă în Cluj, şcoala, colegii, oraşul, totul le-a priit extraordinar și s-au adap­tat rapid, deşi au aproape treisprezece ani, deci o vârstă des­tul de dificilă. La Cluj suntem, de asemenea, mult mai aproape de bunici, părinţii mei. Draga de mama făcea naveta din Ţara Codrului până în Bucureşti foarte des, ca să stea cu fetele. Noi credem în bunici, în magia, înţelepciunea şi dragostea lor infinită, de aceea am evitat bonele în creşterea copilelor. Un alt aspect extrem de important este că acum suntem mult mai aproape şi de duhovnicul nostru, părintele stareţ Visarion, de la Mânăstirea Şatra (Dumbrava), din Ma­ramureş. Credinţa este stâlpul familiei noastre, iar asta ne-a grăbit şi îndulcit mutarea în Cluj. Oraşul în sine s-a schimbat enorm: e cosmopolit, curat, civilizat, sigur. Eu am fost studentă la Conservator aici, pe vremea lui Gheorghe Funar, este o mare diferenţă azi – de la felul în care arată orașul, la pacea şi înţelegerea dintre oameni.

– Eşti cu un pas mai aproape şi de Ţara Codrului, tărâmul copilăriei tale, pe care îl reprezinți și în muzică. Simţi că te cheamă rădăcinile?

– Da, absolut, cu fiecare an simt tot mai puternic cum ele mă trag înapoi spre Ţara Codrului. Sunt fiica acestor locuri şi există un magnetism ne nestăpânit între noi. Eu am locuit cu părinţii şi am făcut şcoala la Satu-Mare, dar absolut tot restul timpului eram printre codreni, în Corund, la bunici. Azi, când se află la anii de pensie, părinții mei au și ei gospodărie la sat, în Ţara Codrului. Minunat este că şi Marius, soțul meu, s-a ataşat enorm de acest ţinut, deşi el este tocmai din Vlaşca, Giurgiu. Anul acesta sărbătorim douăzeci de ani de când suntem împreună, douăzeci de ani de când codrenii l-au adoptat şi pe el. 29 August este cea mai importantă zi în familia noastră: ca un dar de la Dumnezeu, e ziua de naştere a fetelor, dar şi aniversarea noastră. Mă bucur nespus că Marius se simte acasă în locurile mele natale, căci, în viaţa de familie, orice realizare păleşte dacă nu e înţelegere. Aşadar, întreaga familie adoră acest ţinut şi azi ne putem bucura mai des de căldura şi vibraţia lui. Rădăcinile mele sunt atât de puternic înfipte în acest loc, că era imposibil să mă ţin departe de el. „Mă cheamă” şi eu vin, dimpreună cu toţi ai mei.

Sută la sută românesc

– Marele concert „Autentic Românesc” s-a mutat, şi el, după voi la Cluj. De curând, a avut loc a cincea ediţie a ceea ce înseamnă cel mai curat eveniment folcloric din ţară. Cum v-au primit clujenii?

– Extrem de bine! Anul acesta am schimbat Sala Palatului din Bucureşti cu Sala Polivalentă din Cluj (BT Arena). Au venit mii de oameni, în ciuda problemelor de azi. S-a umplut sala de românii doritori de frumos, de autentic. Mulţumim lui Dumnezeu pentru asta, căci noi am început proiectul acesta cu El alături. Încă de când mi s-a spus prima dată „fata autentică din Ţara Codrului”, cuvântul acesta şi importanţa lui colosală nu au mai plecat din inima mea. Ca un făcut, şi primul album al lui Marius, din 2013, se numeşte „Autentic românesc”. Că e muzică sau meşteşug, că sunt straie, mâncare sau orice alt aspect al moş­tenirii noastre strămo­şeşti, tot ce facem, tot ce promovăm este sută la sută românesc. Fără jumătăţi de măsură! Aşadar, autenticul nu este numai denumirea unui eveniment muzical, ci un con­cept. Un arbore cu rădăcinile bine înfipte în glia asta şi cu o coroană care se dezvoltă peste România, în fiecare zi. Repet, doar Dum­nezeu a fost la început alături de noi, oamenii ne-au considerat puţin nebuni că ne dedicăm atât de mult unei cauze care putea sfârşi în eşec, folclorul românesc. Am crezut cu tot sufletul în visul nostru, eu am felul acesta de a fi şi nu pot ieşi în lume altfel decât stăpână pe mine şi pe valorile mele. O co­dreancă mândră de nu se poate, că reprezintă muzical această zonă, că îmbracă minunatele ei costume. Fac doar ce-mi spune inima, iar inima mea bate româneşte. Iar dincolo de aceste lucruri, sunt un om care poartă rugăciunea în suflet. La biserică mi s-a deschis sufletul către muzică, acolo am cântat de mică. Azi, albumele mele de pricesne se vând numai în mânăstiri, iar câştigul este donat sută la sută acelor locaşuri sfinte. Aşadar, sunt exact aşa cum m-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ, îl slujesc pe El şi mă străduiesc din răsputeri să nu trădez nicio secundă harul pe care mi l-a dăruit.

– Lavinia, ai deschis concertul de la Cluj cu o declarație provocatoare: „Suntem în slujba folclorului, nu ne folosim de el!”. Care este subtextul ei?

– Este un crez care ne reprezintă pe noi, pe mine şi pe Marius, și nu vreau să supăr pe nimeni spunând asta. Amândoi am crescut cu cântece populare, suntem atât de pasionaţi de menirea noastră, încât toată viaţa ne-am perfecţionat prin studii şi activităţi care nu au trădat folclorul curat niciodată. Avem amândoi pregătire clasică, iubim muzica cultă, dar cântecul românesc tradiţional a bătut mai puternic decât orice în inimile noastre. Am spus aceste vorbe pentru că eu niciodată în viaţa mea nu am avut ca scop să devin celebră prin muzică. Tot ce mi-am dorit este să fac zona mea cunoscută prin cântecele mele. Nu ne folosim de folclor pentru niciun fel de beneficiu, ci îl slujim, fiindcă Dumnezeu ni l-a sădit în inimi. Noi aşa am fost educaţi în şcolile pe care le-am urmat, iar înainte de ele, de părinţi, iar mai înainte, de bunici.

– Ce-ar zice oare bunica Paulina, dacă ar vedea azi cât de departe ai ajuns?

– Aaaah, mă faci să plâng cu întrebarea asta. Pe 23 August merg să cânt la sărbătoarea „Fiii satului”, în biserica din Corund. Este din lemn, monument Unesco, o minune! Alături de ea, sătenii au ridicat şi o biserică nouă, falnică şi frumoasă. Sigur mă va auzi bunica din cer şi sunt convinsă că e mândră de mine. Îi semăn foarte mult, pentru că acolo, în bătătura ei, am crescut şi am devenit ceea ce sunt azi. Eu mi-am clădit cariera prin credinţă şi muncă, iar aceste două atribute o descriu cel mai bine pe bunica Paulina. Parcă o văd cum trudea toată ziua, iar seara îmi cosea costumaşe (mama şi azi îmi coase căme­şile). Sau cum se ruga dimpreună cu celelalte văduve din sat, când cineva avea probleme, se adunau şi se rugau pentru acea persoană. Cu rozaliul în mână permanent, era dreaptă cu toată lumea. De la ea am învăţat bunătatea şi că niciodată nu trebuie să invidiez pe nimeni. A crescut şapte copii, era puternică ca o stâncă şi bună ca o zână. Îmi va fi greu să mă întorc la vară în casa pustie din Corund. Sigur mă va cuprinde nostalgia, voi plânge, nu mă îndoiesc. Dar voi fi iar în Ţara Codrului, iar lacrimile vor fi şi de bucurie.

„Eu le-am cântat, ei au plâns”

– Cum e Ţara Codrului, ţinutul pe care-l iubeşti atât, Lavinia?

– E un paradis aşezat pe culmi domoale, cu păduri şi poieni. Dealuri înfrăţite care fac graniţă între judeţele Sălaj, Maramureş şi Satu Mare. În zilele senine, mai ales primăvara şi toamna, de sus le vezi pe toate trei. Şi Apusenii se văd. Un deal în trei judeţe, pe care geografia îl numeşte Făget, dar noi, oamenii locului, îi spunem, dintotdeauna, Codru. Când merg în Maramureş, le cânt codrenilor de acolo aceleaşi melodii ca şi codrenilor de acasă, din Satu Mare, sau codrenilor de acasă, din Sălaj – Ţinutul Silvaniei. Toate aceste zone sunt pentru mine acasă. Până să existe judeţe, eram cu toţii pur şi simplu codreni, sate înfrăţite de aceleaşi obiceiuri. Azi, satele au îmbătrânit cam mult, abia de curând, încet, încet, câte un tânăr prinde încredere să se întoarcă şi să se stabilească la ţară. Dar oamenii au rămas calzi, uniţi şi credincioşi, în ciuda greutăţilor. Uite, există un loc în Ţara Codrului care se numeşte Poiana Ghioceilor. Primăvara, pământul se umple de milioane de ghiocei. În fiecare an, înainte de Florii, codrenii (că-s din Maramureş, Satu Mare ori Sălaj) se adună în acea poiană. Culeg ghiocei şi frig slănină în foc. Picură fierbinte pe pâinea de casă – iei o gură din bunătatea asta, apoi una de ceapă verde şi brânză proaspătă. Dar fiecare mai aduce câte ceva în plus, mai ales plăcinte codreneşti. Cum sunt? Un aluat dospit, umplut deseori cu cartofi (căci e post atunci), aromatizaţi cu ierburi de primăvară, precum mărarul sau ceapa verde. Cine nu posteşte adaugă brânză. Ei bine, aceste plăcinte se fac subţiri, nu se prăjesc ca langoşii sau scovergile, ci se coc pe plită. Totul se împarte, fiecare gustă de la fiecare. Am fost anul acesta cu fetele noastre, întrunirea are o încărcătură deosebită, o energie benefică – oameni cu aceleaşi tradiţii, adunaţi să povestească, să se liniştească, să mănânce bunătăţile acestea. Eu le-am cântat, ei au plâns.

Lacrimi şi şoarţe albe

– De obicei plâng oamenii când le cânţi?

– Mereu. Bătrâni sau copii, toţi îmi spun că am o sensibilitate în glas care este pentru ei balsam pe suflet. Nu mă fălesc cu asta, sunt doar fericită că îmi împlinesc menirea şi harul. Tot ce vreau eu în cariera mea este să fac oamenii fericiţi şi să le aduc linişte prin glasul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Eu am adăugat acestei voci muncă, studiu, poate şi încăpăţânare, iar aşa am reuşit să ajung la inimile oamenilor.

– Ai şi un costum care te scoate în evidenţă, spuneai că în copilărie ţi-l cosea bunica. Aşa e portul fetelor în Ţara Codrului, alb, ca de mireasă?

– În ciuda a ceea ce adesea se vede în zona mea, adică şoarţele negre, albul ar trebui să fie culoarea lor. Fetele tinere, nu neapărat miresele, purtau în vechime şoarţe albe. Eu am văzut asta în fotografii (chiar cele de familie, cu femeile din neamul meu), am observat de mică o diferenţă între ce prezentau aceste imagini de epocă şi ceea ce ne puneau pe noi să îmbrăcăm anumiţi îndrumători artistici. Văduvele purtau şoarţe negre, nu fetele tinere. Am fost prima care s-a îmbrăcat aşa în zona mea, iar acum îmi saltă inima de bucurie când văd deseori fetele din ansamblurile din Munții Codru, gătite în alb. Eu mi-am studiat mult zona, am răscolit documente vechi, fotografii, articole… Aşa am aflat de zgărzile specifice Codrului, de felul în care ele se poartă şi pe cap. Sigur că adaug costumului şi felul meu de a fi, atitudinea mea, poate câte o mică interpretare personală, căci sunt femeie şi-mi place să mă simt deosebită. Dar totul cu multă stricteţe şi respect. De multă atenţie avem nevoie, mai ales din partea specialiştilor, a celor din centrele culturale, care au obligaţia să studieze şi să îndrume corect. Cred mult în necesitatea specialiştilor, dar îmi permit să atrag atenţia că ei au o enormă responsabilitate, pe care trebuie să o ono­reze fără greşe­­­ală. Aş zice că selecţia lor în funcţiile pe care le ocupă ar trebui făcută şi după inimă. După ce au făcut voluntariat, după ce au demonstrat cât de mult iubesc folclorul, zonele lor, după ce au studiat, abia apoi să ocupe posturi de conducere în aceste instituţii de importanţă naţională. Păstrarea tradiţiilor, educarea tinerilor în acest sens stă în mâinile lor, ei trebuie să fie cu adevărat în slujba folclorului.

Hai la târg!

– Ce s-ar mai putea face ca tradiţiile noastre să dăinuiască?

– Iată o idee! Tocmai am cântat la Cluj în cadrul un târg cu produse exclusiv româneşti, o iniţiativă deosebită. Eu susţin foarte mult producţia autohtonă, de la cea tradiţională, la cea modernă. Cred că ar trebui sprijinită permanent, nu doar la anumite evenimente organizate. Ar trebui să se încurajeze fără încetare un anumit spirit de comunitate care s-a cam pierdut în România. Noi arătăm cu degetul spre Occident, cum că ei nu mai au tradiţii, dar nu e chiar aşa. În toate ţările vest-europene există pieţe, târguri săptămânale, în care oamenii vând ceea ce produc. Se organizează deseori în locuri centrale sau pe anumite străzi cunoscute, oamenii fac trocuri de produse, se ajută, clienţii le sunt fideli şi nici nu le trece prin cap să cumpere de altundeva decât de la vecinii lor. E acolo un spirit local de un farmec incredibil. Pieţele acestea aduc beneficii pe linie: se încurajează şi promovează produse locale, sunt sursă de sănătate (fiindcă mereu se vinde ceea ce e de sezon) şi, foarte important, aduc oamenii împreună, iar asta sporeşte ataşamentul lor pentru locurile natale. Nu este despre cine vinde mai mult, ci despre mândria locului. Dacă mergeţi în Italia, într-o astfel de piaţă, veţi învăţa mai multe despre acel loc decât în orice muzeu. Că sunt produse alimentare sau meşteşuguri locale, important este că tradiţiile nu mor. Îndrăznesc să spun că aceste pieţe ar trebui să fie inspiraţie şi pentru noi, ar fi un mijloc de a aduce oamenii împreună, într-un prezent greu, care ne sperie şi ne învrăjbeşte. Dacă am implica primăriile, biserica, bătrânii şi tinerii laolaltă, tare bine ar fi, şi astfel de întâlniri comunitare să aibă loc mult mai des, nu doar la zilele comunei sau de alegeri. Zic şi eu…, cred că ar fi o idee bună, fiindcă o văd func­ţionând de minune în alte locuri. Cât despre noi, eu şi Marius ne ocupăm de muzica folclorică şi avem grijă ca ea să nu se piardă. O slujim: fiind profesori – o dăm mai departe tinerilor, fiind muzicieni – avem grijă să o transmitem corect. Marius continuă să pună pe portative cântece bătrâneşti, o muncă titanică, dar prin care se asigură că bogăţia aceasta din străbuni rămâne scrisă şi astfel nu se va pierde niciodată. Facem tot ce putem!

Scena din coceni de porumb

– Cum vă descurcaţi ca profesori azi, când tinerii sunt permanent atrași de influenţe muzicale de o calitate îndoielnică?

– E greu cu tinerii, prea mulţi vor doar bani şi sunt dispuşi la multe compromisuri pentru asta. Încercăm să le sădim în inimă dragostea şi respectul pentru folclorul curat. Nu izbândim întotdeauna, asta e realitatea. Dar, din timp în timp, avem şi bucuria reuşitei. Sunt cam debusolaţi, bieţii de ei, fiindcă visurile lor sunt greşite din start. Ei vor evenimente şi bani, pe când una ca mine visa doar să mă pună oamenii să cânt. Eu „am debutat” pe tulhenii de porumb. Prima scenă a fost mormanul acela de tulpini uscate, acolo mă cocoţau oamenii satului şi mă puneau să cânt, în timp ce ei munceau. Aveam şase, şapte ani şi am simţit cât de frumos este să te asculte lumea. Să aduci alinare, să cânţi, ca ei să uite de greul muncii. Două melodii ştiam, atât, şi le cântam încontinuu. Chiar aşa, mititică, am simţit că trebuia să-mi îmbogăţesc „repertoriul” pentru concertele mele şi am început să colind satul după cântece. În fiecare casă, puneam bătrânii să mă înveţe. Am cules folclor, până să ştiu ce înseamnă asta. Când au venit părinţii să mă ia la şcoală, nu le-a venit să creadă cum cântam şi câte ştiam. Am mai crescut şi le-am spus că vreau la liceul de muzică, dar m-au refuzat, din grijă pentru viitorul meu. Eram în clasa a IV-a şi, de ciudă, mi-am făcut bagajul şi am ameninţat că plec de acasă. Dar am ajuns cu geanta doar până la uşă şi am înţepenit de spaimă când s-a stins lumina pe casa scării (râde). Dar totuşi m-am făcut înţeleasă. După un an, dirigintele care se mândrea cu mine, de zici că eram copila lui, i-a chemat pe ai mei şi le-a spus să mă dea imediat la studii muzicale serioase. Îi părea tare rău după mine, dar nu putea să nu le spună părinţilor că drumul meu era scris în cer. „E artistă, domnilor, e artistă!”, aşa le-a spus. De atunci încolo a fost doar muzică!

Foto: Silviu Eparu