• A cântat cu naiul ei fermecat la emisiunea „Românii au talent” de la Pro Tv și a narcotizat publicul. Dar celebritatea ei este internațională! Basarabeanca născută în Orhei dă concerte în toată lumea, câștigă concursuri, cântă la nai alături de mari orchestre, e cap de afiș pe lista marilor nume de artiști contemporani •

Concerte la grădiniță

– Te-ai făcut cunoscută pe scena emisiunii „Ro­mânii au talent”, de la Pro TV, printr-o apariție uluitoare. Ai emoţionat, ai vrăjit şi ai impresionat publicul prin sensibilitatea și virtuozitatea ta. De unde ai răsărit, Adriana? Părinţii tăi au cu totul alte profesii: mama ta e logoped, iar tata, preot. Cum de ai ajuns să faci muzică?

– Când eram micuţă de tot, la grădiniţă, eram deja pasionată de muzică, doar că nu cântam cu vreun instrument, ci cu vocea. Prindeam melodiile din zbor, de pe oriunde le auzeam – de la televizor, de la radio… Iar dacă nu mai ţineam minte un pasaj muzical sau dacă nu ştiam versurile, nu era nicio problemă, că inventam ceva pe loc. Aşa că le cântam colegilor de grădiniţă pe săturate, urcată pe un scaun, pe post de scenă! Apoi, când eram în clasa a III-a, la o şcoală generală din oraşul meu, Orhei, din Republica Moldova, au venit în vizită nişte copilaşi de la o şcoală muzicală, care au susţinut un concert. M-a impresionat atât de tare, încât, brusc, nu ştiu cum să explic, am decis că vreau şi eu să fac muzică. Iar instrumentul care mă atrăsese cel mai mult a fost saxofonul. Am mers acasă, le-am spus părinţilor, iar ei au fost de acord cu dorinţa mea, aşa că m-au dus la şcoala de muzică. Atât doar, că directoarea de acolo, când a aflat că voiam să studiez saxofonul, mi-a explicat că mi-ar fi fost imposibil: eram atât de micuţă de înălţime, încât instrumentul era cât mine de mare! (râde) Aşa că doamna directoare mi-a spus că era necesar să aleg altceva. Atunci, mama a venit cu suges­tia naiului: era tot un instrument aerofon, pe care îl auzise la televizor şi-i plăcuse foarte mult. Sincer, iniţial, pe mine ideea asta cu naiul nu m-a atras deloc, dar ulterior, începând studiul propriu-zis, situaţia s-a schimbat la 180 de grade. Ştii cum se spune: cum îţi e scris aşa se va întâmpla. Apoi, când am împlinit 8 ani, m-am mutat la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu”, un liceu cu internat. Profesorul meu din Orhei, Trofin Roman, a spus că am un talent ieşit din comun şi că sunt mult mai capabilă muzical decât oricare alt elev al lui de până atunci şi că, dacă doresc să fac muzică la nivel profesionist, atunci ar fi bine să mă mut la Chişinău, ca să învăţ cu cel mai bun profesor de nai, Ion Negură. Zis şi făcut…

– Singură, în Chişinău, la doar opt ani?   

– Mi-a fost foarte, foarte greu, dar părinții mei au fost constrânși să procedeze așa. Amândoi aveau serviciile în Orhei, mama era şi însărcinată, mutarea, cu toată familia, la Chişinău, ar fi ridicat mari probleme, nu în ultimul rând din punct de vedere material, întrucât Chişinăul era şi este un oraş mult mai scump decât Orheiul, iar situaţia noastră financiară nu era una extraordinar de bună atunci, prin urmare, dorind, totuşi, să-mi ofere şansa de a studia în continuare, părinţii au ales să mă trimită singură, la internat. M-a marcat mult acest episod de viaţă: a fost vorba de trauma abandonului… În fine, dacă eu aş fi azi în locul părinţilor mei, n-aş proceda ca ei, dar, repet, le înţeleg motivele şi nu-i condamn. Au făcut cum au considerat ei atunci că era mai bine.

„La Chișinău, pe picioarele mele”

– Ce te-a ajutat să depăşeşti singurătatea?   

– Unicitatea. Ce vreau să spun cu asta? La acea vreme, în Republica Moldova nu mai existau fete care să cânte la nai. Până la mine, fusese ceva nemaiauzit! Aşa că tot timpul eram în centrul atenţiei, niciodată n-am fost genul de elev exclus de colegi sau ignorat de profesori. Din contră! Sigur, eram foarte inhibată: mă temeam că poate nu sunt destul de bună… Aveam o stare de nesiguranţă, cauzată și de trauma pe care o aveam, pentru că, în subconştient, îmi spuneam că pe mine părinţii m-au lăsat să mă duc să stau singură, că „poate nu sunt destul de bună ca să mă fi lăsat să stau acasă”… Dar, asta m-a ambiţionat să studiez din răsputeri, ceea ce, până la urmă, mi-a fost de folos. Şi, aşa cum spuneam, am avut parte de foarte multă atenţie şi din partea profesorilor, şi a colegilor, iar asta m-a ajutat foarte, foarte mult ca, la un moment dat, să ajung totuşi să mă simt în Chişinău pe picioarele mele. Dacă nu aş fi fost în centrul atenţiei, cu siguranţă că situaţia în care mă aflam m-ar fi doborât, cu siguranţă că aş fi renunţat la muzică. Şi-aşa m-am gândit de mai multe ori să fac asta… În anii aceia cruzi, când eram doar un copilaş, asta a fost salvarea mea: unicitatea, care mi-a asi­­gu­rat foarte multă atenţie.

– După absolvirea liceului, ai ales să-ţi continui studiile în România, la Con­servatorul din Iaşi. Ce te-a mânat şi mai departe de casă?

– Chişinăul e un oraş foarte populat, dar nu e un oraş mare, e cam cât un sector din Bucureşti, iar la acel moment, eu îi cunoşteam pe toţi oamenii relevanţi de acolo, din punct de vedere muzical. Sigur, aş fi putut foarte bine să merg la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice de acolo, numai că asta ar fi fost o alegere comodă: aş fi rămas în zona mea de confort. În schimb, Iaşiul mă atrăgea, pentru că însemna deschiderea mai amplă a evantaiului şi însemna şi deschiderea către piaţa muzicală românească şi cea europeană. Şi mai însemna ceva: că puteam să-mi continui studiile cu profesorul meu de nai, Ion Negură, care era profesor la Conservatorul din Iași. Din toate aceste motive, m-am mutat la Iaşi, dar povestea nu e lipsită de peripeţii. (râde) În semestrul doi din anul întâi, a venit Covidul peste noi şi ni s-a spus să mergem acasă, pentru că o să se închidă vama. Aşa că m-am dus acasă, apoi, când a început să ni se dea voie să mai călătorim cât de cât, câştigând o bursă prin programul Erasmus Plus, am plecat la Conservatorul din Amsterdam.

Studii la Amsterdam, licență la Iași

– Cum a fost experienţa din Olanda? Diferă sistemul de studiu?

– În Olanda a fost foarte interesant: sistemul de studiu diferă semnificativ, cel mai apropiat exemplu pe care pot să ţi-l dau e acela al tipului de învăţământ american, cu care cu toţii suntem cât de cât familiarizaţi, cel puțin din din filme. Iar nivelul este foarte înalt, e cu mult peste tot ce am mai cunoscut eu până acum. Punctual vorbind, acolo am făcut muzică barocă şi contemporană. Cu muzica barocă mă mai întâlnisem, dar muzică contemporană nu mai făcusem niciodată! A fost realmente o premieră, ceva extrem, extrem de interesant. Nu pot să spun că am îmbrăţişat acest stil, pentru că nu e pe sufletul meu, ca sonoritate, dar, cu certitudine, faptul că am studiat-o reprezintă un mare plus. Mai mult, viaţa în Amsterdam a reprezentat o experienţă inedită şi la nivel personal. Gândeşte-te că bursa cu care am mers acolo îmi acoperea doar 90% din cheltuielile de chirie, restul de 10% şi banii necesari pentru traiul într-unul dintre cele mai scumpe oraşe din Europa (banii pentru mâncare, transport, telefon etc.) trebuia să mi-i asigur singură. Şi cum părinţii mei nu aveau posibilităţile financiare ca să mă ajute, am fost nevoită să mă des­curc pe cont propriu. Aşa că m-am angajat part-time într-un magazin de haine, iar locuinţa am împărţit-o cu mai mulţi studenţi tot la muzică, dar şi alţii care nu aveau treabă cu muzica. Şi toţi proveneau de altundeva: din Anglia, din Taiwan… Ei, experienţa asta m-a scos din carapace (pentru că am luat contact cu culturi diferite şi cu idei diferite) şi mi-a dăruit nişte prieteni cu care şi acum continui să ţin legătura. Apoi, după încheierea bursei din Amsterdam, am intrat într-un program de practică pedagogică, tot prin Erasmus Plus, de data aceasta în Chişinău, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Apoi am aplicat pentru încă un program Erasmus, de Management Artistic, tot în Chişinău (o altă experienţă foarte folositoare!) şi, finalmente, m-am întors la Conservatorul din Iaşi, unde mi-am încheiat studiile şi mi-am dat licenţa, împlinindu-mi visul de a avea pe diplomă numele dragului meu profesor, Ion Negură. Şi, în tot acest timp de după întoarcerea din Olanda, am învăţat să-mi calculez orele zilei cu şi mai mare judiciozitate, fiindcă, pe lângă şcoală, aveam de-acum şi foarte multe concerte prin întreaga Europă.

– Deşi ai abia 25 de ani, deja ai câştigat o mulţime de premii internaţionale prestigioase şi ai concertat pe scene europene de anvergură, alături de orchestre de renume. E greu să-ţi croieşti drum în lumea muzicii mari, cu un instrument așa de gingaș ca naiul?

– Este foarte greu, cu mult mai greu decât în cazul unor muzicieni care cântă la un instrument mai cunoscut publicului. Prima şi cea mai importantă problemă este faptul că directorii de festivaluri, directorii de filarmonici sau de opere nu-şi imaginează ce-ai putea tu să cânţi cu orchestra lor. Nu vor să-şi asume responsabilitatea! Vezi, la noi, în spaţiul românesc, naiul e un instrument cunoscut și îndrăgit –    în schimb, în străinătate, naiul e perceput ca un instrument „exotic”. Aşa că, aceşti directori din Europa aleg calea cea mai comodă: preferă să aducă pe scenă un violonist sau un violoncelist sau un flautist, că toată lumea ştie ce-i aia o vioară, un violoncel sau un flaut. Aşadar, asta e partea cea mai complicată din situaţia mea: că trebuie să şi explic, să şi demonstrez… Şi chiar şi lucrurile astea nu pot să le fac decât atunci când găsesc un om suficient de deschis, încât măcar să mă asculte! Există însă şi reversul medaliei: dacă reuseşti să găseşti un director de festival care e deschis faţă de nai, atunci situaţia devine brusc mai uşoară, pentru că în cazul acestui instrument nu există o atât de mare concurenţă ca în cazul viorii, de exemplu. Violonişti există sută de mii, naişti, în schimb, nu sunt decât maximum câteva mii în toată lumea. Iar, dacă e să-i luăm în considerare doar pe naiştii care au făcut studii, atunci numărul scade şi mai mult.

– După părerea ta, care e formula succesului pentru un naist?

– Dincolo de talent, ai nevoie de multe calităţi. În primul rând, trebuie să fii extrem de disciplinat: dacă nu cânţi o zi, o să ştii doar tu, dacă nu cânţi două zile, o să ştie profesorul tău, dar dacă nu cânţi trei zile, o să ştie şi publicul. Deci, ca şi în cazul oricărui alt instrument, trebuie să ai această disciplină riguroasă a studiului zilnic, preţ de mai multe ore, indiferent dacă ai sau nu vreun concert. Trebuie să te antrenezi zilnic, fără pauze şi fără scuze! Apoi, ai nevoie să înţelegi pentru ce lucrezi tu cu acel instrument: deci ai nevoie de motivaţie, de perseverenţă. Ai nevoie de ambiţie, ca să depăşeşti toate piedicile pe care le-am pomenit mai devreme. Şi, nu în ultimul rând, mai ales ca naist, ai nevoie şi de foarte mult noroc: să fii în locul potrivit, cu oamenii potriviţi. Poţi să fii un muzician foarte bun, dar dacă nu ai şi noroc, rămâi un necunoscut, care se zbate să convingă şi să tot convingă. Sau te plafonezi. Şi, la drept vorbind, mai trebuie şi să arăţi cât de cât plăcut, pentru că, din păcate, în societatea de azi, oamenii te judecă mai întâi în funcţie de înfăţişare, până să ajungă să se lămurească la ce nivel eşti, ca muzician. Ceea ce e atât de nedrept!

„Apogeul ar fi un premiu Grammy”

– Actorii visează la premiul Oscar, tu, ca muzician, la ce visezi? Care ar fi suprema recunoaştere a talentului şi muncii tale?

– Oooo, aproape că nici nu îndrăznesc să spun, dar, sincer, cred că pentru mine, ca muzician, apogeul ar fi un premiu Grammy. Dar poate şi un Oscar pentru coloana sonoră. Ar fi de vis să pot să fac coloana sonoră a unui film, o coloană sonoră iconică, precum acelea din Kill Bill sau din A fost odată în America, care sunt recunoscute în toată lumea şi în care naiul a jucat rolul principal. Sunt conştientă că e foarte important să visezi, însă şi că e esenţial să nu te opreşti doar la a visa: trebuie să şi acţionezi, întru împlinirea visurilor. Poate că într-o zi voi ajunge la un Grammy sau la un Oscar.

„Îmi place la nebunie să coc pâine cu maia”

– Muzică, muzică şi iar muzică… Mai încape şi altceva în viaţa ta?

– În perioada asta sunt implicată într-un proiect numit „Voices of Moldova”, finanţat de Ministerul Culturii din Republica Moldova: e vorba de opt interviuri, pe care le realizez în limba engleză, cu opt personalităţi marcante, născute în Republica Moldova, dar care îşi desfăşoară activitatea peste hotarele ţării. În timpul interviurilor, discutăm despre realizările profesionale ale personalităţilor, dar şi despre pământul lor natal. În felul acesta, promovăm nu doar aceşti oameni excepţionali, ci şi ţara din care ei provin. E un proiect la care ţin foarte mult şi în care m-am implicat cu tot sufletul! În altă ordine de idei, în viaţa de dincolo de muzică sunt… o brutăreasă pasionată. (râde) Îmi place la nebunie să coc pâine cu maia: descopăr reţete noi, experimentez combinaţii inedite… Fac pâine pentru că e o modalitate extraordinară de a mă relaxa. Aş coace pâine în fiecare zi, doar că aş ajunge la nişte cantităţi prea mari. Aşa că mă rezum la necesităţile familiei şi ale prietenilor, cărora le dăruiesc roadele muncii mele. (râde) Acum am început să mă şi diversific: în afară de pâine, am făcut clătite cu maia, brioşe cu maia, galete cu maia… De asemenea ce mă relaxează şi mă şi hrăneşte spiritual sunt călătoriile. Uneori îmbin utilul cu plăcutul, în sensul că, dacă am deplasări profesionale mai lungi şi am timp, explorez oraşele în care mă aflu sau dau fuga la un muzeu, iar pe lângă asta sunt şi călătoriile de plăcere, cele care n-au legătură cu profesia. Pasiunea pentru călătorii am dobândit-o datorită tatei: el, fiind preot, merge adesea la Muntele Athos şi face pelerinaje pe la mânăstirile din Grecia şi, în copilărie, de multe ori ne lua cu el pe mine şi pe sora mea. Aşa am prins gustul pentru descoperirea locurilor şi a culturilor noi. Pe mine asta mă interesează cel mai mult: cum sunt oamenii, cum trăiesc ei… Deci evit locurile turistice, restaurantele și cafenelele turistice – eu merg unde se duc localnicii, ca să pot să le descopăr viaţa: aşa îţi deschizi orizonturile şi înveţi lucruri noi.

– Dar de fricile din această lume în degringoladă în care trăim cum îţi aperi sufletul de artist, Adriana?   

– Încerc pe cât posibil să filtrez informaţiile. Mă străduiesc să nu-mi încarc excesiv mintea şi sufletul cu nenorociri în legătură cu care nu am nici o putere. De asemenea, am noroc că sunt cea mai bună prietenă cu sora mea şi discut cu ea foarte mult. Lucrează în domeniul securităţii cibernetice, deci ştie multe despre subiecte care mie nu-mi sunt familiare. Bun, acum eu nu pot să spun că trăiesc într-o stare deplină de linişte: gândeşte-te, în primul rând, că noi, în Republica Moldova, existăm într-o stare de tensiune perpetuă de patru ani, de când a început războiul dintre Rusia şi Ucraina. De patru ani, noi suntem super-ameninţaţi! N-ai cum să fii liniştit şi să nu te gândeşti că, în orice secundă, se poate întâmpla o nenorocire, când zilnic suntem asaltaţi de veşti negative, înfricoşătoare. Pe de altă parte, eu mă tem şi de faptul că acest conflict, aflat atât de aproape de noi, cu cât va dura mai mult, cu atât mai mult ne va perverti valorile umane, ne va abrutiza: nu e deloc de dorit ca, la un moment dat, să ajungem să nu ne mai temem ori să ni se pară că lucrurile care se întâmplă la doar câteva sute de kilometri distanţă sunt „normale”. Războiul şi vrajba nu sunt niciodată „normale”, dar când trăieşti cu ele mult timp rişti să ajungi să le consideri exact aşa, „normale”.

– Trăgând linie la tot ce am discutat, priveşti spre viitor cu…?

– Cu nădejde. Cu nădejdea că lumea se va trezi şi conflictele, de toate felurile, se vor stinge. Şi cu nădejdea că, profesional, cu muncă multă, dar şi cu destul noroc, voi putea să merg nu doar înainte, dar şi să urc din ce în ce mai sus. Există şi o doză de teamă, pentru că situaţia din lume e atât de volatilă, încât e imposibil ca starea asta să nu afecteze şi lumea artistică, aşa că surprizele pot să fie şi plăcute, dar şi neplăcute. În clipa de faţă, am multe angajamente bătute în cuie (în Republica Moldova, în România, în Franţa etc.), dar şi imprevizibilul are încă loc. Finalmente însă, atât timp cât familia îmi e sănătoasă şi am oamenii dragi alături, mă simt puternică şi plină de curaj, capabilă să înfrunt necunoscutul.