Dragă Formula As,
Ascultă te rog și povestea mea, care pe cât pare de incredibilă, pe atât este de înduioșătoare…
Acum câteva luni, mi s-a întâmplat un lucru cu totul și cu totul miraculos. Într-o seară, pe când ieșeam din scara blocului, am fost atacată de doi câini negri și foarte mari. Deși nu le făcusem nimic, ei s-au repezit asupra picioarelor mele, încercând să mă muște. M-am speriat și am țipat. De atunci, am încercat să mă feresc de câini, având frică și groază de ei. Toate acestea au durat până acum trei luni când, plimbându-mă într-o zi prin parc, mi-am pierdut brățara de aur primită în dar de la părinții mei. Disperată, am încercat să o găsesc, dar a fost în zadar. După o oră de zbucium, am renunțat și m-am întors acasă, cu lacrimile pe obraz. În fața blocului mă aștepta însă o surpriză deloc plăcută: un câine mare, care parcă voia să-mi spună ceva. Bineînțeles, m-am speriat și prima reacție a fost să chem un vecin pentru a fugări câinele din fața ușii. Omul l-a alungat, dar mi-a spus că stă acolo de două ore. De altfel, s-a întors înapoi exact în clipa când mă pregăteam să intru în bloc. Coborându-mi privirea din întâmplare, am observat un obiect strălucitor, așezat pe covorașul de la intrare. M-am aplecat și mare mi-a fost surpriza să constat că era brățara pe care o pierdusem în parc. În acest timp, câinele s-a apropiat de mine și, luându-mă prin surprindere, mi-a lins mâna. De prisos să mai spun că n-am simțit nici urmă de frică, ba dimpotrivă, de recunoștință și duioșie pentru animalul acela care, printr-o întâmplare miraculoasă, îmi adusese brățara înapoi. Uitându-mă la el cu mai multă atenție, mi-am dat seama că este unul din cei doi câini care mă agresaseră în urmă cu câteva luni. Ce să înțeleg din privirea lui duioasă și tandră? Că regreta cele întâmplate odinioară și venise acum să ne împăcăm? Așa a și fost. Din ziua aceea am rămas prieteni nedespărțiți și mă însoțește în toate drumurile mele în oraș. Cât despre purtarea lui… Nu mi-am putut închipui niciodată cât de mari și de puternice sunt sentimentele animalelor față de oameni. Și ele au nevoie de iubire, înțelegere și dreptate, așa cum și noi, oamenii, avem nevoie. Deși câinii nu pot vorbi cu gura, ei vorbesc cu inima, manifestându-și iubirea față de oameni prin devotament și atașament. Bine ar fi dacă unii oameni le-ar da o șansă, dacă ar încerca să-i înțeleagă, să se gândească la biată viața lor. Dacă s-ar întâmpla toate astea, am trăi într-o lume unde nu există dușmănie și ură, ci numai armonie și înțelegere, o lume aproape perfectă, așa cum noi, oamenii, de multe ori închidem ochii și visăm.
Așa cum din fiecare poveste sau întâmplare a vieții extragem câte o învățătură („Cele bune să se-adune, cele rele să se spele” – cum spune proverbul), sper ca această întâmplare, care mie mi-a schimbat sufletul și înțelegerea existenței, să fie o mică temă de cugetare pentru toți cei ce citesc acest ziar minunat.
V-a scris cu mare respect și plăcere o mare iubitoare de câini.
LOREDANA IGNAT – Suceava
