„Biografia mea stă mult la baza textelor mele”

– Domnule Pora, aș vrea să pornim dialogul nostru de la titlul incitant al volumului dvs. intitulat: „Vorbind singur”. Este singurătatea un motiv creator pentru dvs.? De ce „vorbiți singur”?

– Am să vă răspund ca la școală, ciclul elementar, clasa a doua: singurătatea este, într-adevăr, un motiv creator pentru mine. Nu știu cum am fost copil mic, dar pe măsură ce au trecut anii, am avut momente lungi, tot mai lungi de izolare de ceilalți. Nu era o poză, ci o stare ce venea de la sine. Îmi plăcea să vin singur acasă de la liceu, ieșeam tot singur prin parcuri, pe anumite străzi. Parcă și vorbeam cu ele. Starea asta nu m-a părăsit niciodată. Se vede și în ceea ce s-ar putea numi scrisul meu. Probabil, mă gândesc că nu m-am despărțit de această singurătate niciodată. Deși am o față veselă, mulți mă cred chiar un om al spumei, al veseliei. Dar se înșeală. Da, scrisul este o formă de refugiu, de fugă din fața unei realități brutale, adeseori vulgare.

– Prozele dvs. scurte sunt cel mai adesea autobiografice. Ați avut modele literare? Cum ați ajuns scriitorul de azi?

– Biografia mea stă mult la baza textelor mele. Cum să nu fie așa? Vă înșir pe scurt… primele patru clase, cele elementare, în Topolovăț, premiant, băiatul doctorului. Din clasa a cincea până în a unsprezecea, liceul „I.L.Caragiale” din București, în casa unchiului meu, scriitorul Virgil Nemoianu, alături de veri, cei trei frați Nemoianu, Pilu, Romi și Alexandru, care erau comunicativi și parcă doreau să mă aibă printre ei. Din prima clipă, relațiile au fost bune, fără certuri, și așa au rămas până acum. Uneori, seara, ca un patriarh, „Moșu”, în papuci de casă și în pijama, stătea într-un fotoliu. Un timp, nu prea lung, în această postură de stăpân absolut al casei fuma și câteva țigări Mărășești, folosind un șpiț. Erau frumoase, în contextul acesta de viață pe metru pătrat, mesele de Duminecă, când toată familia se strângea la un loc. Am fost un elev mediocru, dar totuși cu întâmplări. Un episod neplăcut au fost cele patru corigențe, media patru la română și istorie, trei la fizică și doi la chimie, cu care am încheiat trimestrul al doilea. Diriginta mi-a spus doar atât… „Ai grijă, ai în față o maturitate și o admitere…”. Semestrul trei a fost un coșmar. Trebuia să redevin simpatic, mereu cu mâna pe sus, un adevărat model. M-am rugat să fiu mutat în banca întâi și m-am pus pe treabă. Totul a avut un final fericit. Această cădere a mea, căci așa ceva a fost, pot să o leg de eșecul de la facultatea de biologie. Fără să vreau, îl puneam și pe alt unchi al meu într-o situație proastă, academicianul Eugen A. Pora, care, exasperat, i-a anunțat pe părinții mei că „și-a luat mâna de pe mine”. Au urmat apoi cinci ani de istorie la Cluj. Pe urmă, serviciul: am fost dascăl la Ohaba Română, sat prăpăstios, la Bulgăruș, la Timișoara, apoi am plecat la Paris, am revenit la Timișoara și, în sfârșit, pensionarea. Întâmplări „bugăt”… cum s-ar spune.

„Pașii copilăriei nu se șterg”

– Care este locul de care sunteți cel mai legat sufletește? Ce amintiri legate de acel loc se regăsesc în scrisul dvs.?

– Sufletește, sunt cel mai legat de Topolovăț. Sat de șes, banal, dar e satul meu. Pașii copilăriei acolo sunt, și ei nu se șterg. Din „copilăria mică” a Topolovățului, îmi aduc aminte de Moș Nicolae, de Moș Crăciun, de trecerea armatei rusești pe drumul mare, de agresivitatea autorităților, de o frizeriță… Trebuie să mai fi fost și alții… Curtea mare a primei noastre case, fântâna din mijlocul ei, Bundaș, câinele ieșind din cușca lui… Ar mai fi fost la începuturi, dar într-o măsură mai mică, Mehadia, satul de naștere al mamei. Mama provenea din familia Nemoianu, era cea mai mică din cei patru copii, trei fete și un băiat, ai doctorului Virgil Nemoianu, domiciliat în Mehadia, cu studii la Budapesta și foarte cunoscut și apreciat în zonă. Îmi amintesc de mama ca de un fel de umbră ce se afla, parcă, în toate camerele deodată, mai apoi o persoană subțire care mă ajuta la îmbrăcat. Nu mă temeam de ea. Aveam impresia că apărea întotdeauna dintr-un fundal mai întunecat venind înspre mine. În câteva poze mă ține de mână, ajutându-mă la mers, în altele, vechi, scorojite, mă duce într-un cărucior pe o alee de duzi, înspre gară. Avea un râs sonor și o vorbă nerăstită, accesele ei de autoritarism fiind foarte rare. Din partea ei aveam să moștenesc multe, printre altele, doza serioasă de umor. De la un timp, mai exact de pe la începutul maturității târzii, îi simt lipsa foarte mult. Îmi vine s-o întreb simplu, ce mai faci?… dar nu mai am de unde s-o iau.

De tatăl meu, pentru început, tot așa-mi amintesc, ca de o umbră, de niște jocuri de „forță și îndemânare”, cu un nasture pe care-l tot ascundea, și ceva mai târziu, de „asistențele” lui medicale când făceam febră din cauza amigdalitelor. Tatăl meu ar fi dorit să urmeze conservatorul, secția dirijat, dar n-a putut trece peste voința bunicului. S-a înscris, prin urmare, la medicină, ieșind finalmente din el un medic foarte bun.

Revenind acum cu adăugiri la aceste „axe” principale, din familia mea, Nemoianu și Pora, cel mai performant s-a dovedit a fi fratele cel mare al tatălui meu, și anume, Eugen. Dotat cu calități intelectuale excepționale, plus o forță de muncă pe potrivă, a ajuns prin concurs, la vârsta de 32 de ani, profesor universitar la catedra de fiziologie a facultății de Științe Naturale din Cluj, apoi academician. Pe partea Nemoianu, ar fi de menționat ca oameni de excepție doctorul pediatru Iosif Nemoianu, cu preocupări și scriitoricești, și fratele său mai mare, Petre Nemoianu, ministru, printre altele, al agriculturii, în guvernul Antonescu, lucru pe care l-a plătit cu viața, murind în detenție la Aiud. Familia, atât pe partea Pora, cât și Nemoianu, era mult mai mare, cu „figuri” de diverse calibre. Predominau militarii de carieră, medicii, magistrații, preoții. Numai bună de-a fi luată în brațe de regimul adus de tancurile rusești… Nu pot uita acele seri periculoase, din anii 1950, când nu știai cine te putea vizita și cu cine vorbeai. Am fost martor la nu puține astfel de situații. Copil, dar le țin minte.

– Au fost vremuri cumplite pentru mulți…

– Da, valorile și ierarhiile dinainte s-au schimbat. Să vezi, să spui, să ascunzi, să minți, să te faci că nu știi, să ciupești, chiar să furi, făcându-le pe toate astea fără nicio remușcare… Și uite, așa, pe furiș, pe nesimțite, de la o zi la alta, se strecura o lume în locul celei care fusese, o lume bazată pe interdicții, detenție în celule, falsificări, amputări culturale, eliminări de personalități, prin golirea memoriei și umplerea minții cu lozinci. O lume nouă, care avea la bază fenomenul de amestec total și o singură țintă, cel puțin mărturisită, iubirea pentru partid și conducătorii săi. Perchezițiile, arestările se făceau începând cu lăsarea întunericului. Pe intervalul 10 seara – 4 dimineața, era bine să nu fii acasă. Îmi aduc perfect de bine aminte, că în naivitatea noastră și înfricoșați de zvonuri rele, împreună cu alte familii, și noi ne-am petrecut câteva nopți într-un lan de secară. Vremuri grele… Era un neajuns să ții în mână o carte, cine știa limbi străine evita să le vorbească. Apăreau tot mai mulți purtători de șapcă, pufoaice, cizme, mantale de piele, iar pentru femei erau lodenul, ciorapii patenți, jerseele care se închideau în față cu nasturi. Gata cu pălăriile, mănușile din piele de căprioară, gata cu parfumurile, rujurile fine. Se derula o uniformizare la cel mai de jos nivel.

„Suntem atât de singuri în orașul ăsta, atât de singuri…”

– Știu că ați locuit o vreme în Franța. La întoarcere a fost ușor sau greu să vă adaptați la realitatea din țară?

– Am stat în Paris aproape patru ani, în plină putere a vieții. Nu-i regret, dar bine că totul s-a oprit doar la atât. Străinătatea te primește din start cu o gură de aer rece. Ești „venit” acolo, ești un „altul”, și, Doamne ferește să calci acolo fără cunoștințe un pic mai solide de limbă. Trebuie, de asemenea, să ai și un psihic excelent. Voință dimineața, la prânz și seara; să ai puterea de-a nu te uita prea mult înapoi, la ce-ai fost, la ce-ai lăsat în urmă. Să-ți pară rău, dar, mai ales, să nu-ți pară. Cu sentimentalismele nu faci nimic. Să ai în tine ceva de „prădător”, să-ți poți ține firea, indiferent de împrejurări, să ai resurse de a suporta singurătatea, uneori și umilințele, nedreptățile. Să ai o familie pe care să te poți baza și o vârstă la care să poți încă bine sta pe picioare. În ciuda agitației omenești, sentimentul de singurătate e mare. Mergeam odată spre unul din trecătoarele mele servicii și de pe celalalt chei al metroului un necunoscut mi-a strigat: „Suntem atât de singuri în orașul ăsta, atât de singuri…” De fapt, oamenii treceau unii pe lângă alții cufundați într-un soi de indiferență, parcă nici nu s-ar fi văzut. Un fluviu care curgea în toate direcțiile. De francezi nu m-am putut lega. Venisem târziu în Franța, la vârsta aceea se stă acasă. Nu m-am putut adapta acolo. Nu erau ei cu mine, eram eu cu ei. Tot acolo a „pleznit” și legătura cu soția mea, plecată puțin înainte. Franța e frumoasă, dar pentru mine a fost un coșmar. Chiar dacă România, prin comparație, pare o „provincie pustie”, m-am simțit mai bine acasă.

– Și pentru că tot am vorbit de singurătate, când v-ați simțit, poate mai mult decât altădată, singur?

– Cel mai greu și singuratic moment din viața mea a fost atunci când am părăsit Parisul. Condus de băiatul meu la un autobuz, seara la ora 23. Era liniște și pace în jur, doar noi mergeam spre ceva… neplăcut. Asta, ca să nu folosesc un alt cuvânt.

Foto din arhiva Mircea Pora