• Interpretează rolul principal din „Fără urmă”, cel mai nou serial marca Pro TV, o dramă de familie plină de intensitate şi suspans. Barbu, personajul lui, e un caracter complicat, cu suişuri şi coborâşuri, care solicită o artă actoricească minuţios şlefuită. Ceea ce pentru Alex nu reprezintă o problemă. A făcut teatru greu, mai ales la Naţionalul din Craiova, unde este angajat din 2015. A lucrat cu nume mari, precum Peter Brook, Silviu Purcărete, Eugen Jebeleanu, Iris Spiridon şi Radu Afrim, iar acum își delectează publicul la TV, cu talentul lui de excepție •

Așteptări împlinite

– „Fără urmă” e cea mai proaspătă producţie PRO TV şi promite mult. Personal, ce aşteptări ai de la Barbu, personajul tău?

– Din fericire, aşteptările mele s-au cam împlinit. Barbu e un personaj complex, pentru care am trecut prin toate stările posibile şi imposibile – unele stări pe care nici n-am ştiut că pot să le experimentez! – şi totuşi, am reuşit să depăşesc toate dificultăţile. Pe Barbu trecutul îl prinde din urmă: o situaţie foarte complicată, marcată de tot felul de întâlniri, precum aceea cu Scarlat, omul pentru care a lucrat… Apoi lovirea copilului cu maşina… Au fost nişte episoade delicate, cu stări foarte intense, care nu-mi erau apropiate, ca om: Barbu nu e un personaj simplu, de-asta ziceam că, depăşind aceste dificultăţi, aşteptările mele, din fericire, s-au cam împlinit.

– Ai un ritual al tău, personal, care te ajută să „intri” în personaj?

– Sincer, îmi creez un ritual pentru fiecare personaj în parte, în funcţie de complexitatea lui. Însă există şi o constantă: citesc foarte, foarte bine scenariul, ca să nu ratez vreo nuanţă. Pentru Barbu a trebuit, în plus, să mă pregătesc şi fizic: mi s-a cerut asta de la început.

„Aylin Cadîr e foarte empatică. Ne-am legat ușor ca actori”

– Atmosfera de la filmări te ajută şi ea, te-a acomodat mai uşor cu personajul? Cât de mult te influenţează relaţia cu restul actorilor?

– Tot sincer, nici n-am avut vreme să-mi dau seama care e atmosfera la filmări. Am fost atât de concentrat, iar desfăşurarea lucrurilor a fost atât de profesionistă şi de practică, încât de altceva n-a mai fost timp. Sigur, în pauze cu colegii mai schimbi o vorbă, mai faci o glumă, te mai destinzi un pic, însă doar un pic, că apoi trebuie din nou să te concentrezi pe ce ai de făcut în continuare, pe scena pe care urmează s-o filmezi. Dar relaţia cu colegii, într-adevăr, contează, iar la „Fără urmă” a fost una foarte bună. Inclusiv cu Aylin Cadîr, care o interpretează pe Mara, soţia lui Barbu, am avut o interacţiune foarte uşoară, deşi nu mai lucraserăm niciodată împreună, nici măcar nu ne cunoşteam. Încă de la casting ne-am înţeles foarte bine unul cu celălalt şi ne-am legat foarte uşor ca actori, colegi: probabil a contat mult faptul că amândoi venim din teatru. Plus că Aylin e o persoană foarte empatică, deschisă şi asta a contat de asemenea enorm, căci face comunicarea mai firească. Eu sunt cel mai inabordabil… (râde)

– De ce?

– Cred că ţine de timiditatea mea, de un soi de carapace sub care mă ascund.

– Eşti craiovean prin naştere, și om de bază la Naţionalul din Craiova. Tot în Bănie locuieşti şi acum?

– Locuiesc şi-şi: când am proiecte în Bucureşti, stau în Bucureşti, când repet la Craiova, locuiesc în Craiova. Mai degrabă aş putea să spun că locuiesc pe autostrada A1. (râde)

– Şi cum resimţi starea asta de nomad?

– Mie îmi prieşte. Da, fizic, ajunge uneori să fie obositoare, iar atunci îmi spun că mi-ar plăcea şi mie să stau într-un singur loc, însă realitatea e că, dacă aş sta mai mult într-un singur loc, cred că m-aş urca pe pereţi. Sunt genul neliniştit, am nevoie de starea asta de nomad, cum bine i-ai zis, doar că uneori mă mai dă peste cap. Câteodată o mai ponderez – bine, nu neapărat că aşa decid eu, e, mai curând, o chestie de circumstanţe. Uite, de pildă, acum am câteva zile mai libere, până când mă întorc la treabă, doar că nici în zilele astea nu stau, trebuie să merg la sală, trebuie să învăţ textul… Da’ măcar stau câteva zile într-un loc.

„Craiova e un oraş în care poţi să faci teatru!”

– Nu te-ai gândit că, dacă te-ai muta cu arme şi bagaje în Bucureşti, ai avea ocazia mai multor întâlniri profesionale importante?

– Nu. Fiindcă-mi place foarte mult trupa de la Naţionalul din Craiova, mă-nţeleg foarte bine cu cei de-acolo: sunt printre prieteni şi e o atmosferă foarte plăcută. Deci, deocamdată cel puţin, nu, nu m-aş muta din Craiova: e un oraş în care poţi să faci teatru! În ceea ce priveşte potenţialele oportunităţi din Bucureşti… şi dac-aş locui în Capitală, nu cred c-aş sta pe la toate uşile pe unde se organizează castinguri. Sincer! Avem Facebook, telefoane, iar acum, din Craiova până la Bucureşti faci două ore şi-un pic, deci, dacă e cineva care să se gândească la mine, atunci ştie de unde să mă ia.

– Spui că ești neliniștit. În copilărie și adolescență ai fost la fel?

– Eram un punkist. Un rebel. Fumam pe ascuns… La un moment dat, îmi amintesc că-mi plăcea de-o fată şi, de dragul ei, m-am apucat să citesc nişte cărţi din care, la vârsta aia, n-am înţeles nimic: am citit, de exemplu, Kafka. Voiam să-i fac o impresie foarte bună, ce să zic?! M-am avântat în ape foarte adânci, că asta era situaţia punkiştilor: trebuia s-avem o tensiune şi-o supărare pe noi… (râde) A fost o perioadă aşa… mi se pare că vorbesc despre o altă lume. De fapt, anii ’90 chiar au fost o altă lume. Eram un puşti sociabil doar în grupul meu de prieteni, în rest, ermetic. Nici la şcoală nu-mi plăcea, că nu-mi plăcea sistemul şcolar: mi se părea că mergeam la dresaj.

– Şi punkistul ăsta „supărat” cum se înţelegea cu părinţii?

– Foarte bine! Părinţii mei sunt foarte destupaţi la minte, m-au înţeles. Mama e pictoriţă, aşa că m-am născut în fum de ţigară şi de cafea şi cu aroma uleiurilor de pictură în nări. Locuiam într-un apartament cu două camere, iar mama picta în bucătărie, aşa că dimineaţa, ăsta era primul miros pe care îl simţeam: de culori în ulei. Tata, pe de altă parte, a fost inginer chimist, apoi, după Revoluţie, şi-a dat demisia şi a încercat lumea afacerilor: şi-a deschis mai multe firme, dar nu prea ştiu ce-a făcut cu ele. (râde) Deci, până la urmă, pot să spun că ambii mei părinţi sunt nişte visători. Cum să nu ne înţelegem bine?!   

„Un singur gând: să fentez armata”

– Ai ajuns la actorie destul de târziu, pe la douăzeci şi un pic de ani. Până atunci ce gânduri îţi umblau prin minte?

– Unul singur: să fentez armata. (râde) Realitatea e că treaba cu teatrul a înmugurit mai devreme: de pe la cincisprezece ani am făcut teatru de amatori, la Casa Armatei. Vreo câţiva ani. Apoi, nu ştiu cum, teatrul mi-a ieşit din minte. După o vreme, mi-a reintrat în creier: m-am gândit că s-ar putea să mi se potrivească meseria asta. Aş putea să spun că, iniţial, a fost un fel de soluţie de avarie: mai târziu, m-am îndrăgostit cu-adevărat de actorie, a devenit o pasiune. Ideea e că, în anii ăia, alte facultăţi nu mă prea atrăgeau, nici nu mă vedeam făcând o meserie în care să fiu obligat să stau opt ore la un birou… Mă uitam aşa, la oamenii din cartierul meu, cum se întorceau după opt ore de serviciu: unii erau rupţi de beţi, alţii ajungeau acasă şi se certau cu ai lor din cauza neajunsurilor… Mi-am dat seama că eu nu voiam să duc o viaţă de genul ăsta. Şi-atunci am zis să-ncerc marea cu degetu’: am intrat la Universitatea din Craiova, la Departamentul de Teatru, apoi am făcut tot acolo şi un Masterat în Actorie, după care am jucat vreo patru ani la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, am mai ajuns şi prin Bucureşti, la Comedie şi la Odeon, apoi, în 2015, am intrat în trupa de la Naţionalul din Craiova. N-a fost uşor: mai ales la început, când nu te bagă nimeni în seamă, îţi vine să te şi laşi de meserie. Am trecut şi eu prin nişte perioade foarte dure, când nu mai vedeam nimic la orizont… Da’ am perseverat, am avut şi noroc, şi uite că, finalmente, s-a dovedit c-am ales bine atunci, la douăzeci şi un pic de ani. Cel puţin pentru mine, alegerea meseriei ăsteia a fost bună, a funcţionat.

– Ai pornit la drum visând să fii actor de cinema, dar prima care te-a îmbrăţişat a fost actoria de teatru: regreţi?

– Aşa s-au aşezat lucrurile şi nu regret absolut deloc. Iniţial aş fi vrut film, fiindcă teatrul care se făcea în perioada aia nu-mi plăcea. Cu excepţia domnului Purcărete, dar dânsul nu putea să acopere tot peisajul teatral. După aceea, însă, au venit regizori mai tineri, și lucrurile s-au schimbat în bine. Da’, oricum, actoria e actorie, indiferent că faci teatru, film ori televiziune. Ce-ţi dă o experienţă mai mare în teatru e un anume soi de lejeritate: ştii mai bine ce ai de făcut pe scenă, ai mai multă încredere în tine, îţi înveţi mai repede textul, înţelegi mai repede toată situaţia… Ştii cum e: cu cât lucrezi mai mult, cu atât îţi vine mai uşor să-ţi faci meseria, cu cât stai mai mult, cu atât devii mai stângaci şi mai nesigur.

– Privit din exterior, pari un actor foarte concentrat pe meserie (aş folosi chiar termenul îndârjit) şi care fuge de mondenităţi şi de publicitatea goală: e corect?

– E perfect corect! Iar termenul îndârjit e chiar nimerit. Acum, dacă mă întrebi de unde-mi vine îndârjirea… nu ştiu… cred că din frică: din frica de eşec. În sensul de a nu mă rata profesional, nu în sensul că „Aoleu, n-o să mai am din ce să-mi plătesc facturile!”. Am fost conştient încă de la început, de când m-am apucat de meseria asta, că n-o să fac avere.

– Mai ai şi alte frici, Alex?

– Multe! Da’ sunt frici care ţin de mine însumi, de interiorul meu, de psihicul meu, n-au treabă cu ce se întâmplă în exterior. Ce se întâmplă-n exterior e treaba lor. (râde) Vezi, uneori sunt un tip extrem de echilibrat, în alte zile sunt aşa, extrem de fluid. Problema e că sunt tot timpul la extreme. Asta e… În ultima vreme, mi-am dat seama că n-am ce să mai fac şi am ajuns să-mi accept temerile ca pe un dat: pur şi simplu, trăiesc cu ele.

„Fie-mea și cățeii”

– În afară de actorie şi de temeri, ce mai are loc în viaţa ta? Mai ai şi alte îndârjiri?

– În momentul ăsta, nu prea mai e loc pentru altceva: e greu şi e mult ce am de făcut la filmările pentru serial, sunt şi spectacolele din teatru pe care le reiau… Pur şi simplu, nu mai am timp pentru nimic. Bine, nici nu sunt genul cu alte pasiuni în afară de meserie, singurul lucru pe care mi-l doresc este să petrec cât mai mult timp cu fiica mea – care a împlinit doisprezece ani şi seamănă cu mine leit: avem acelaşi tip de personalitate şi ne înţelegem de minune, ne-nţelegem din priviri. Şi mai există şi căţeii noştri: Ben, care e al lui fie-mea, şi Porto, care e al meu. Trebuia neapărat să-i pomenesc şi pe ei. (râde)

– Dar prieteni ai, Alex? Prieteni adevăraţi?

– Da, chiar am şi sunt foarte importanţi pentru mine. Sunt un norocos: am prieteni adevăraţi şi mulţi. Ştiu că am pe cine să mă bazez.

– Să adăugăm o ultimă tuşă portretului tău: eşti un optimist sau un pesimist?   

– Mai degrabă un pesimist: pun răul înainte. Din nou: ce să fac?! Ăsta sunt! (râde) Mă ajută în­să oamenii din jurul meu: mă mai iau de mâ­nă şi mă trec strada. Iar eu mă las: ştiu că, altfel, probabil că de multe ori n-aş fi în stare. Or, dacă ei există în viaţa mea şi au şi disponibilitatea de a mă sprijini, cum ar fi ca eu să nu-i las?

Foto: Alice Ionescu (4), Cristian Floriganță, Albert Dobrin