În drumurile mele prin țară încerc, de câte ori pot, să intru în fiecare biserică micuță, care-mi iese-n cale. Simt un fel de duh atemporal în ele, încă de la primul pas pe care-l fac pe ușile scunde și înguste, vechi de sute de ani. Liniștea așezată înăuntru, ferestruicile care lasă, zgârcite, doar câte-o rază de lumină să le străbată, mirosul de lemn îmbătrânit, podelele ce scârțâie sub pași, cu toate seamănă, izbitor de bine, cu sinele nostru. Cu sufletul în care pășim prea rar și fără luare aminte.

Într-o după-amiază de toamnă, duminica, la ceas de vecernie, am pășit într-o astfel de bisericuță din Munții Apuseni. În cea cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Zdrapți, satul cu nume ca o plesnitură de bici, aflat la doar câțiva kilometri de municipiul Brad, din județul Hunedoara. Părintele paroh Sergiu Groza m-a invitat să-i cunosc o parte din enoriași – „Preotul nu e nimic fără enoriași, fără comunitatea de credincioși dată lui în grijă. De-aia am vrut să-i cunoașteți, să vedeți ce oameni extraordinari trăiesc aici!” –, mi-a spus părintele. Despre ei, oamenii faini ai acestor locuri, am să vă povestesc în câteva articole separate. În cel de față, am încercat să descifrez, cu ajutorul părintelui, câteva nelămuriri ale vremurilor pe care le trăim. O necesară cateheză, înainte de apus.

„Ferească Dumnezeu ca aghiuță să bată păstorul”

– Părinte, de cât timp slujiți la Zdrapți? Cum ați găsit comunitatea când ați venit aici?

– Am o comunitate cumsecade, pregătită astfel de către fostul preot, acum pensionar, părintele Ioan, care a slujit aici mai bine de 35 de ani. În Zdrapți și filia Merișor, sunt undeva la vreo 500 de suflete, majoritatea trecuți de 60 de ani. La biserică vin 30-50 de oameni și există un nucleu constant care se împărtășesc în fiecare duminică. Aceștia sunt oameni care au primit ceea ce a vrut Dumnezeu să lege prin nevrednicia mea. Știu, sună foarte stereotip, dar așa simți că ești ca preot, când simți și vezi că Dumnezeu poate lucra și printr-o sapă strâmbă. Pentru că sunt unii care abia în ore interminabile de spovedanie au reușit să-l cunoască pe Dumnezeu.

În bisericuța noastră nu sunt Liturghii la care să nu se împărtășească câțiva adulți. Copiii oricum vin. Esența asta este, să împărtășești pe oameni de Dumnezeu Cuvântul, în spovedanie, și în euharistie, în Sfânta Liturghie. Și altfel începi săptămâna, când tu, preotul, nu ai fost singur cu potirul. Trece săptămâna, poate pe secetă sufletească, și vine duminica și dai de Cel care te-a făcut și îți dă înapoi coordonatele pentru următoarea săptămână. Dacă am fi cu iubire nebună față de Hristos, asta s-ar întâmpla zilnic sau în fiecare noapte.

Slavă Domnului!, m-am bucurat și de o altă binecuvântare: să las pe fiecare să-și folosească talantul, că nu trebuie să le știu și să le fac eu, ca preot, pe toate. Mi-a zis cineva că cel mai bun manager e cel care e irelevant. A fost făcut un experiment la Coca-Cola, toți marii directori au fost trimiși în concediu, o săptămână, în Hawaii. Când s-au întors înapoi, unii au fost dați afară. Au întrebat de ce. „Păi, când tu ai plecat, compania ta a mers și fără tine. Tu, când ai plecat, plecat ai fost și s-au prăbușit toate”. Asta m-a făcut să pun niște întrebări unor duhovnici mari: „Ce sfătuiți un preot tânăr cu familie, într-o parohie mică?”. S-a formulat o sintagmă-cheie: preoție împărătească. Ce înseamnă asta? Că fiecare, la locul în care suntem puși, putem să ne rugăm și să chemăm toate cele spre noi, spre a înmulți talantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Cineva e mai bun ca tine la contabilitate și la scris procese verbale, altul e mai bun la reparat lucruri, altul la a mobiliza oamenii să se implice în câte ceva, o educatoare stă cu copiii, altcineva e priceput la pictură și restaurează ușile împărătești. Dacă îi dai fiecăruia după propriul talant, poți face lucrurile să meargă. Sigur, e cu ispită, ca orice lucru cu oamenii, sunt plusuri și minusuri, dar abia astfel înțelegi, de fapt, că Biserica și Hristos sunt un singur trup și, fiecare dintre noi, mădulare în parte. Și te rogi la Dumnezeu să te întărească și pe tine ca preot, că ești și tu o celulă, ceva, acolo.

În plus, ca preot, cred că ești virusat continuu, cum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sunt mai multe ispitele din viața și din sufletul unui preot decât valurile mării”. Prin rolul său, de călăuză și mediator, preotul are o responsabilitate uriașă, dar aceasta vine cu o vulnerabilitate spirituală, pentru că ispitele și încercările la care este supus în mod constant sufletul său sunt mai numeroase chiar decât valurile mării, în infinitatea lor. Și-apoi, ferească Dumnezeu ca aghiuță să reușească să bată păstorul, că atunci și oile se smintesc!

„Suntem fântâni adânci și e bine că e așa”

– Preoții sunt între Dumnezeu și oameni, iar viața tuturor depinde de Dumnezeu. În rest, oamenii sunt liberi să-și aleagă viața. Cum ar trebui să ne raportăm la libertate, Părinte?

– Chiar despre libertate vorbeam recent cu câțiva copii și, cum acum e foarte la modă educația antreprenorială, ei au definit libertatea cam așa: dacă eu am bani destui, te pot înjura, că sunt liber să fac ce vreau. Unii au spus că libertatea poate să însemne să nu-ți fie frică, dar mai există și libertatea de a putea să spui nu. Să spui: „Asta nu, până aici, asta nu mai vreau! Nu așa, nu atât, nu acum!”.

– Cât de puternic e „nu” în viața noastră? Care e nivelul de compromisuri pe care le putem accepta, creștinește?

– Până la urmă, toată viața e un șir de compromisuri. Hristos ne zice: „Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi!”, dar tot El ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Paradoxal, sfinții închisorilor se simțeau liberi și cei mai mulți au zis că, pentru ei, închisoarea a fost binecuvântare. Trebuie să fie un fel de descătușare lăuntrică. Dacă tu îl simți pe Hristos că e în tine, atunci cred că și adevărul, și libertatea nu sunt decât mai multe fațete ale aceluiași diamant.

– Părinte, oare de ce sunt oameni cu care nu putem empatiza? Oameni extraordinari, cu inițiativă, cu idei, cu implicare, oameni buni, dar de care nu ne putem apropia cu tot sufletul? Îmi spunea un călugăr, stareț de mănăstire: „Nu e nimic în neregulă să simțiți asta. A-i iubi pe oameni nu înseamnă automat că poți colabora cu ei, s-ar putea ca duhurile să nu vă fie compatibile”.

– Paradoxal, asta se întâmplă și la sfinți. Nu au fost dispute între Sfinții Apostoli Petru și Pavel? Cred că asta e ceva dumnezeiesc, când Hristos a apărut între ei și au devenit Una. Asta e cel mai greu, să fim Una. Și în Biserică sunt sfinți, oameni cu har, ale căror duhuri nu sunt compatibile. Lumina are mai multe culori, mai multe nuanțe și doar când e Hristos acolo, în mijloc, poți coabita cu aproapele tău. La fel e și cu evlavia la un anume sfânt, pe care n-o poți explica și nici nu trebuie, e o taină a persoanei. Suntem fântâni adânci, fiecare dintre noi, și e tare bine că e așa.

„Împărtășania e spre viață, nu spre moarte”

– Am întâlnit în drumețiile mele foarte mulți preoți în Apuseni care mi-au spus că oamenii nu se împărtășesc decât înainte de moarte. Se întâmplă și la Zdrapți la fel?

– Da, și aici oamenii fac la fel. Am pățit-o și cu un copil de 13 ani, în primii mei ani de preoție aici. A început să vină la biserică să se spovedească și i-am spus că, înainte de a veni să se împărtășească, să se împace cu cei pe care știe că i-a supărat. S-au speriat părinții, de ce-și cere copilul iertare, oare n-are cumva gânduri negre? I-am înțeles și pe ei. Și am pățit și întâmplarea asta, să mă cheme la patul unui suferind, crezând că omul e pe moarte. Și mergeam, îl împărtășeam pe bolnav, și primea zile omul acela. Pentru că împărtășania e spre viață, nu spre moarte. Sigur, cei care trebuiau să plece, plecau, rânduiala Lui Dumnezeu nu ne e nouă cunoscută.

Asta cred că e piatra și taina tainelor, misterul misterelor în biserica noastră: să mă duc la potir cu frică, cu credință și dragoste și, păcătos și nevrednic fiind, să aleg să mă alipesc de Dumnezeu. Și Dumnezeu intră în mizeria din mine și face curat, mă vindecă. „Hristos să trăiască în mine și nu eu”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Se face acest schimb: tu îți dai moartea lui Dumnezeu și El îți dă Viața. Tu îi dai otravă și El îți dă apa vieții. El bea de la tine moartea ta și îți dă înapoi viața Lui, viața veșnică. O săptămână sau mai mult te-ai umplut de păcate și El vine, duminica, să te spele cu sângele Său. De aceea ne închinăm când trecem pe lângă o biserică, pentru că acolo, pe Sfântul Altar, e Sfânta Împărtășanie. Spun Sfinții Părinți: „Doamne, dă-mi să nu simt pâine și vin, ci să te simt pe Tine!”. Probabil că sunt oameni pe care eu, ca preot, i-am rănit și acea rană trece greu, dar cei care m-au rănit ei pe mine mi-s dragi sau, după caz, mi-e milă de ei. Încerc să văd în fiecare om partea bună.

Copiii bisericii

Părintele slujește în altar. E ceasul Vecerniei de duminică. În biserică, sunt o mână de oameni și de trei ori pe-atâția prunci, cel mai mic gângurind liniștit în brațele mamei. În strana din dreapta, trei fetițe dau, cântând, răspunsurile cuvenite slujbei, îndrumate discret de o doamnă. Pare o joacă de copii, că-s mici cu toatele: și bisericuța, și fetițele, și ușile altarului. Ba chiar și razele de lumină intrate sfios prin ferestruici. Când slujba e gata, părintele se micșorează el însuși, se așază pe covor, în mijlocul bisericii, și-adună împrejuru-i pruncii. E vremea întrebărilor năstrușnice și a răspunsurilor serioase, pe măsura curiozității fără limite a celor mici.   

„M-a întrebat, la un moment dat, cineva cum reușesc să strâng copiii la biserică. Păi, îi îndemn pe ai mei să se împrietenească cu ceilalți copii din sat și așa, luându-se unii după alții, e plină biserica de copii. Eu am cinci copii, dar cel mic e bebeluș încă. Ceilalți patru nu lipsesc de la slujbe și-s înconjurați mereu de prietenii lor. O fi bisericuța mică și comunitatea îmbătrânită, dar bisericuța noastră e mereu plină de copii. Un copilaș de șapte ani bate toaca împrejurul bisericii, o fetiță de zece ani trage clopotul, alta aprinde candelele, alta rânduie stranele, aprind lustrele, scot cărțile. Și seara, la sfârșitul paraclisului cântat de copii, mă așez la discuții și ei îmi pun niște întrebări…    O fetiță de cinci ani m-a întrebat aseară: «Dacă sunt două fete frumoase, cum îmi pot da seama care dintre ele e mai frumoasă?». I-am spus că aceea care o ascultă pe mama ei. Ce să-i răspunzi unui copil de cinci ani, la așa o întrebare? Mă întreabă de ce sfinții au aureole, de ce una are formă de triunghi, o întrebare mai năstrușnică ca alta”.

*

Uneori, e tare greu să reduci în spațiul limitat al unui articol toate nuanțele unei discuții, mai ales cu un preot. Subiectele alunecă de la unul la altul, despre Biserică, despre viață, despre copii și familie, despre dragostea care face lucrurile să se miște în direcția cea bună, despre obstacole și rugăciunea ce te ajută să le depășești pe toate. E și mai frumos atunci când toate astea au cumva un trup palpabil: pruncii care se hârjonesc în curtea bisericii, oamenii locului care ridică comunitatea spre frumos, o bisericuță pe dunga unui deal, în mijlocul satului, peste care coboară blând apusul, în sunet de toacă bătută de un copil. Și toate astea, în grija unui preot sfios, căruia nu-i plac fotografiile și care se lasă cu greu convins să facă una, sprijinit de-o cruce de piatră, mâncată de timp, nu și de uitare. Că sunt, poate, mai importante povestea și locul, ca țintă spre care să-ți îndrepți pașii, decât o fotografie captivă în spațiul ei limitat.