Principalul slogan sub care a defilat la prezidențiale d-l Klaus Iohannis a fost cel de „normalitate”. România, a susținut el, trebuie să devină „o țară normală”, o țară întru-totul asemănătoare celor din UE și NATO, organizații internaționale din care ea face parte. Țările democratice, cum își dorește și România să fie, sunt „normale”, prin sistemele de valori și norme care le guvernează, prin regulile juridice și economice stabile, ale căror efecte sunt absolut predictibile, prin funcționarea eficientă și nediscriminatorie a structurilor instituționale ce „deservesc” cetățenii. România, a constatat președintele reales, este însă departe de o asemenea „normalitate”, iar anii de guvernare PSD-istă au mărit distanța, în loc să crească ritmul alinierii la standardele acestor țări. Majoritatea conștientă a cetățenilor români au realizat, de altfel, grozăvia drumului înapoi, pe care s-a înscris administrația PSD-istă, și au amendat-o, la cele două elecțiuni (europarlamentarele și prezidențialele) desfășurate în anul în care încă ne aflăm. „Isprăvile” prin care guvernarea PSD-ului și a aliaților săi a aruncat în aer sistemele funcționale ce asigurau stabilitatea statului român sunt enorme. Economia, justiția, infrastructura transporturilor, sănătății sau învățământului au devenit „câmpul de joacă” al arbitrariului și umorilor conducerii PSD-iste, modificărilor conjuncturale (în funcție de interesele de moment ale unor lideri) adăugându-li-se vexațiunile unei administrații – centrale și locale – roase de incompetență, corupție, nepotism. Nu e de mirare (dar este cutremurător!) faptul că, peste cinci milioane de locuitori ai țării (cei mai în putere și cei mai competenți în meseriile lor) și-au luat lumea în cap. Diaspora românească a devenit cea mai mare din țările membre ale UE. Dacă nu ar fi survenit „trezirea” din 2019 a electoratului, România ar fi mers inexorabil spre retragerea din UE și NATO, plonjând în zona țărilor subdezvoltate, cu regimuri autoritare, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de „euro-asiatice”.
Președintele are, desigur, dreptate. Cei mai mulți români vor „o țară ca afară”, adică o țară normală. Problema care se pune însă este cum poate fi atinsă această țintă. La europarlamentare și, mai ales, la prezidențiale, electoratul a dat un semnal extrem de puternic că s-a săturat de haosul în care guvernarea PSD-istă a aruncat țara. Chiar și unii politicieni ai puterii din acel moment au realizat că dezastrul este iminent. În 4 noiembrie, în Parlament, după răsturnarea guvernului PSD-ist al Vioricăi Dăncilă, Opoziția a reușit (cu sprijinul unor reprezentanți ai partidelor satelitare ale formațiunii dominante) să instaleze în vârful administrației naționale un cabinet liberal minoritar. Pentru mulți cetățeni, alegerea unui președinte de aceeași culoare politică cu cea a guvernului nou instalat a generat speranța unei redresări imediate de pe buza prăpastiei la care PSD-ismul dusese țara. Euforia a ținut, totuși, puțin. Destul de mulți alegători au ajuns să înțeleagă faptul că, dacă dărâmarea PSD-ului de la putere s-a petrecut relativ ușor, eliminarea „moștenirii” lui este infinit mai grea. PSD-ul a modificat profund legislația românească, mergând de la mutilarea (interesată) a Justiției, până la reducerea la minim a atribuțiilor prezidențiale (deși șeful statului are legitimitatea votului direct, acordat de cetățeni). Liderii PSD au „ocupat”, în forță, majoritatea instituțiilor statului (în frunte cu CCR) și au schimbat raporturile dintre ele, distrugând echilibrul natural dintr-o democrație reală. Clientela PSD-istă a „ciuruit” toate nivelurile administrației, cu false acoperiri legale (prin concursuri trucate, „optimizări funcționale”, promovări „de merit” etc.), statutul de funcționar public făcând-o inatacabilă. În plus, prin legile salarizării și pensionării, gândite conștient ca forme de mituire a populației vulnerabile, guvernarea PSD-istă a lăsat un buget de stat „găurit” (deficitul estimat depășind 18 miliarde de lei), tocmai pentru a destabiliza guvernarea succesoare, ce nu poate modifica retroactiv aceste legi. Într-o țară normală, creșterile de salarii și pensii se fac pe baze sustenabile, regăsite în creșterea sănătoasă (adică, în creșterea în primul rând a producției) din economie. Cum ar putea, în această situație, guvernul liberal, condus de Ludovic Orban, să treacă rapid la restaurarea normalității? PNL-ul, acompaniat de USR Plus, PMP și doar conjunctural de UDMR și ALDE, nu are o majoritate parlamentară stabilă. Deja, pentru învestirea lui, liderii PNL au trebuit să accepte un compromis pe Justiție cu ALDE. Liderii acestei formațiuni sunt împotriva anulării modificărilor PSD-iste ale legilor acesteia, susținând astfel anormalitatea. UDMR-ul amenință cu retragerea sprijinului, dacă guvernul revine la alegerea normală a primarilor, în două tururi de scrutin. Pro România amenință că se alătură, la o moțiune de cenzură, PSD-ului, dacă se modifică structurile administrative sau se amendează legile salarizării și pensionării. PSD-ul, chiar zguduit de conflictele interne în lupta pentru putere, strecoară deja, printr-o propagandă insidioasă, că PNL-ul va tăia creșterile acordate de PSD și va disponibiliza sute de mii de oameni din administrație. Dacă va ceda la aceste presiuni, guvernul Orban va prelua anormalele „obiceiuri PSD-iste” și va risca pierderea alegerilor viitoare. Revenirea la normalitate se poate realiza fie prin asumarea răspunderii în impunerea pachetelor noi de legi, fără să accepte „micile” compromisuri cu foștii parteneri ai PSD-ului, fie prin reînvestirea în urma alegerilor anticipate, provocate de moțiunea de cenzură depusă de aceștia cu PSD-ul în agonie.
