IOAN STRĂJAN – „Când președintele României ajunge în vizită în Ucraina, dar nu se întâlnește cu românii de acolo, nu e păcat?”

Directorul revistei „DACOROMANIA” din Alba-Iulia

În Alba Iulia, orașul Marii Uniri, patrio­tis­mul nu e vorbă goală. O fundație, o revistă și o mână de oameni au reușit să retre­zeas­că pasiunea pentru istorie și să creeze incredibile mo­mente de solidaritate, cu un singur ingredient: dra­gostea pentru România.

– Domnule Ioan Străjan, de curând, revista pe care o conduceți – „Dacoromania” – a împlinit 20 de ani de existență neîntreruptă. Vă mai amin­tiți începutul? Ce v-a determinat să înființați această revistă și să luptați, apoi, pentru existența ei?

– Sigur că îmi amintesc! În primul rând, am considerat absolut necesară o revistă pe teme legate de istorie și de identitate a românilor, aici, în Alba Iulia, locul Marii Uniri. În al doilea rând, trebuia să păstrăm cumva mărturiile celor ce au trăit istoria pe viu. De exemplu, chiar în acest cartier, în care este redacția noastră, nu a existat casă fără refugiați din Basarabia și Bucovina. Familia mea era destul de săracă, însă noi am primit o familie din Basarabia, de la Bălți, care avea doi copii de seama mea. Cum eram săraci, nu aveam lemne și dormeam toți într-o cameră. La prânz, mama avea un pic de mălai de po­rumb și ne făcea o mămăligă. Noi, copiii, desfăceam apoi coaja rămasă pe ceaun, că să o mâncăm seara. Nu ne permiteam să pierdem nici măcar o firmitură de mălai… așa am trăit cu frații noștri de peste Prut și așa am fost educați, că ei sunt frații noștri ade­vărați și totul trebuie împărțit cu ei. Am prins aici și rebeliunea legionară, când au venit în oraș țărani de pe toate satele și abdicarea Regelui, și al doi­lea război mondial. Așa că noi am trăit istoria pe viu și am sperat ca după 89, să spunem, în sfâr­șit, adevărul. Așa a luat ființă revista „Dacoromania”.

– Odată cu revista ați înființat și o fundație…

– Fundația a fost înființată pentru a putea lupta pentru independența și suveranitatea României, pentru drepturile românilor. Acum poate părea ciudat ce zicem, însă în anii tulburi de după re­voluție, când știți ce s-a întâmplat la Târgu Mu­reș, unitatea României nu părea o chestiune atât de definitivă. Atunci am înțeles că există un pericol real al separatismului. De-asta, numele fundației este atât de lung – Alba Iulia 1918, pen­tru unitatea și integritatea României, însă la mo­mentul acela era nevoie de el.

– După două decenii de existență v-ați făcut un bilanț? Ce ați reușit în acest timp?

– Timp de câțiva ani buni, am reușit să orga­nizăm un simpozion aici, la Alba, de zilele orașului, în care am prezentat adevăruri istorice mai puțin știute sau care erau trunchiate. Am început cu dacii, și după fiecare simpozion, mergeam cu toți invitații într-un loc reprezentativ – fie că era cetatea Sarmizegetusa, ori la Ardeu, în Apu­seni… Mergeam și vedeam pe viu și discutam acolo adevărurile strâmbe sau nespuse. După fiecare astfel de întâlnire, am publicat foto­grafiile, alocuțiunile, concluziile. O altă reușită a fost refacerea legăturilor cu românii din Ba­sarabia. Prin ceea ce am trăit noi aici, alături de ei, nu aveam cum să fim indiferenți. Împreună cu Fundația Astra-Mihail Kogălniceanu din Iași, am ajuns în Basarabia. Suntem mândri că am făcut acolo cea mai bună bibliotecă ro­mânească de la Chișinău – Biblioteca Alba Iulia. În plus, am invitat la Alba Iulia, în fiecare an, 40-50 de elevi și profesori basarabeni, într-o tabără de cultură și civilizație românească. Stau câte o săptămână, timp în care putem să îi du­cem și să le arătăm un pic partea aceasta de Ro­mânie. Apoi am făcut Congresul studenților basa­rabeni care studiază în România. Știți, la 1918, la unire, aici s-au împărțit brăduți în câteva sate, să fie plantați și să crească, să amintească de acel moment important. Pe aceeași idee, când s-a făcut referen­dum în Basarabia legat de cine ar vrea unirea cu România, 200 de sate au votat pentru. Împreună cu domnul Vasile Șoimaru, am trimis din Apusenii noștri, 200 de brazi și au fost plantați în acele sate, ca să își aducă aminte oamenii de acel moment, peste timp. Poate ce vă spun eu vi se par niște gesturi mărunte, însă noi ne-am străduit cât am putut din dragoste pentru România…

– În ziua de azi, patriotismul pare o idee pe­rimată… A ajuns o rușine să vorbești despre el, asta, și din cauza puzderiei de falși-patrioți care l-au compromis. De ce am mai fi patrioți, într-o epo­că a globalizării și internaționalizării?

– Este o întrebare retorică, e ca și cum te-ai în­treba de ce să mai ai con­știință sau identitate… Cum să nu fii patriot?! Ui­tați, în Caucaz sunt câteva sate de basarabeni, rămași de la al doilea război mon­dial. Nimeni nu mai știe de ei. Dar ei știu de noi. Atâta de mult țin la rădăcinile lor, că au strâns mână de la mână bani și au construit o casă de întâlnire, pe care au botezat-o „Dacia”. Ar vrea să mai joace cum ju­cau moșii lor, dar nu prea mai știu. Și au făcut adresă la statul român, să le trimită niște cos­tume populare și un ins­tructor de dans, să îi învețe din nou pașii de dans tradiționali. Nu i-a băgat nimeni în seamă, și tot ce am putut face noi a fost să le trimitem niște CD-uri cu muzică ro­mâ­nească tradițională. S-au bucurat foarte mult și au zis că vor să vină la Alba Iulia de 1 Decembrie, de Ziua Unirii. Eu am încercat să le explic că e mai bine să vină vara, să putem mer­ge să vizităm muzee și locuri frumoase, e și vremea mai bună, nu pe frig și ger. Știți ce mi-au zis? Că ei nu vor să vină turiști, și chiar dacă nu e vremea bună, pe ei îi interesează să vină să joace hora unirii de 1 Decembrie, la Alba Iulia. Ăsta e visul lor! Vă dați seama? Am fost gata să îi primim, însă costurile cu vizele erau atât de mari, încât nu și-au permis, iar noi nu am reușit să strângem banii, și visul s-a risi­pit… Și nu este singurul exemplu de acest fel, la ca­re ar trebui să medităm când ni se pare învechit cu­vântul patriotism.

– Ați mai întâlnit și alte astfel de declarații de dragoste față de România?

– Sigur că da. Față de România și limba română. Am avut un român din Odessa, care făcea ziarul Sud-vest, pentru românii de acolo. Trimitea ar­ticolele unui profesor de română din Basarabia să le co­recteze, apoi acel profesor le trimitea la Iași, de un­de ajungeau la noi, ca să le tipărim. Noi le tipă­ream și le căram cu mașina la tren, unde dădeam de două ori câte 20 de lei și o sticlă de vin… că se schim­ba conductorul la Cluj și trebuia și acela plătit. Așa ajun­geau ziarele la Iași. Și de acolo, mergeau la Ga­lați, de unde le duceau doi profesori cu mașina până la Cahul, unde se întâlneau cu profesorul din Odessa, care ducea mai departe ziarele la românii de acolo… Lunar, timp de opt ani, a funcționat în acest sistem. Până anul trecut… Și-atunci, când președintele României ajunge în vizită în Ucrai­na, dar nu se întâlnește cu românii de acolo, nu e păcat? Aici, la Alba, am avut co­pii din Ținutul Herței… o poveste foarte emo­ționantă… Rușii le-au distrus biserica, dar ei tot au ținut de credința lor și de trecutul lor, și până la urmă, un director din Prahova le-a dat o parte din bani, ca să își facă o biserică a lor. Biserica încă nu e gata, nu au avut bani de clopote, și atunci au tăiat fundul unor butelii de-astea, de aragaz, și le-au agățat în clopotniță, ca să le sune și lor a clopot. Copiii de acolo au făcut un cor, să îi cânte și ei lui Dumnezeu, în limba ro­mâ­nă… Din cei 40 de copii ai corului, am primit noi 20 și o altă fundație alți 20. Le-am făcut aici o ta­bără, ca să vadă România și să trăiască istoria… Când vezi asemenea oameni care luptă din toate puterile pentru credința, limba și țara lor mamă, efectiv, ți-e rușine să nu fii patriot.

– Ce vă propuneți pentru viitorul revistei și al fundației pe care le conduceți?

– Ne propunem să insuflăm mai departe, celor din jurul nostru, dragostea pentru România și pentru istoria ei. Avem o istorie atât de frumoasă, încât me­rită ca orice român să facă o pasiune din cunoașterea ei. Și ne vom strădui mai departe să scotocim arhi­vele și memoria, pentru a cunoaște trecutul, așa cum a fost el. Pentru că e rândul nostru să scri­em istoria. Cine a scris istoria românilor din Tran­sil­­vania, până la 1 decembrie 1918? Cei care au scris-o nu au fost români, ăsta este ade­vărul! De-asta scriem despre istorie… pentru că după toate umilințele este nedrept să vezi că și azi, în stema României, reprezentarea Transil­vaniei în continuare nu îi include pe români!

– Cum adică nu îi include pe români? Ce vreți să spuneți?

– Exact ce auziți! Uitați aici – în partea din dreapta, jos, a stemei României, este stema Transilvaniei. Și stema Transilvaniei, chiar și astăzi, nu îi include pe români: sus este acvila cu soarele și luna – simbolul maghiarilor, și jos sunt cele șapte cetăți săsești. Atât. Din păcate, această nedreptate i-o datorăm lui Ferdinand I, care a desemnat la realizarea stemei un maghiar, care nu era bun nici ca istoric și nici ca he­ral­dist… Până la Academia Română am mers, la Gu­vern, la Parlament, la Președinte – cu ru­gămintea și cu cererea justificată de a ni se face drep­tate, de a-i include și pe români în stema Tran­sil­vaniei. Peste tot ni s-a spus că nu se poate… Însă vom merge mai departe, pentru că dreptatea e la Dumnezeu și adevărul de partea noastră.