Când turismul ucide – VENEȚIA

• Treizeci de milioane de oameni pășesc, anual, pe mozaicul superbei citadele italiene •

Până să ajungă să se scufunde de tot, Veneția se confruntă cu o problemă ime­diată, de proporții copleșitoare: invazia turiștilor. Aproape 30 de milioane de străini se îmbulzesc anual în micuțul oraș italian, gonindu-i pe localnici. În doar câțiva ani, acest loc unic în lume riscă să devină un oraș-muzeu, din care popu­lația să dispară cu totul. Sau, așa cum i se spune într-o amarnică bătaie de joc, un „Disney­land al mării”. Oare mai are Veneția vreo șansă?

„Iubesc Veneția”

O doamnă trecută de 40 de ani, cu o frumusețe de o noblețe aparte, își dea­pănă povestea lângă o fereas­tră. Aceasta dă spre un peisaj fermecător, tipic venețian: pa­late cu terase maies­tuoase, ridicându-se din ape, poduri elegante, canale înguste stră­bătute de gondole și o ro­man­tică piațetă înso­rită, for­fotind de oameni, celebra „Piazza San Marco”. Femeia este tris­tă. La fel ca filmul documentar în care joacă. „Iubesc Veneția”, spune. Măr­turisește că-și adoră ora­șul, dar nu mai poate trăi sub nicio formă aici. A ple­cat de mult, căutând refugiu într-o altă regiune a Italiei, incom­parabil mai ternă…

Totul a început acum vreo două­zeci de ani. Pe atunci, Veneția era un loc mai degrabă liniștit și foarte pito­resc. Tinerii ieșeau seara la plimbare pe străduțele înguste ale orașului, pe podurile din piatră înflorită, în piața cea mare din fața Catedralei „San Marco” și a stâlpului cu leul de aur înaripat. Copiii le dădeau porumbeilor de mâncare și se jucau, veseli, printre tarabele încărcate cu bunătăți, în timp ce din zona cana­lelor se auzeau ro­manțele cântate de gondolieri. Pentru ca într-o zi, ca într-o poveste urâtă, porțile orașului să fie rupte de hoar­dele de turiști.

Coadă la apă și la WC

Să fii locuitor al Veneției în­seam­nă astăzi, între altele, să-ți fie tare greu să-ți cumperi lucruri din­tre cele mai banale, precum o bu­cată de pâine, un kilogram de car­tofi, lapte ori prosoape de bucă­tărie. Pentru că locul băcăniilor, al tara­belor cu fructe, al brutăriilor a fost de mult luat de magazine destinate aproape exclusiv produselor de lux, mai ales din domeniul modei. Așa se face că firmele Prada, Gucci, Ghivency se găsesc la tot pasul. Dar cine își dorește să găsească o alimentară trebuie să alerge jumătate de oraș. Partea cu alergatul repre­zintă, însă, la rândul ei, o problemă. La fel cum n-ați putea fugi printr-un metrou din Japonia, în care oamenii stau înghesuiți ca sardelele, nu ați putea alerga nici prin Veneția, care a devenit aproape la fel de aglomerată. Ca să mergi, trebuie să dai, efectiv, din coate. Legiunile de turiști, cu aparate de fotografiat atârnate de gât sau smart­phone-uri ținute strâns în mână, ca niște arme, străbat umăr la umăr străduțele și cele peste 400 de poduri pitorești ale orașului, iar înghesuiala nu poate fi evitată nici cu ajutorul canalelor, ticsite de gondole, ca mașinile pe autostrăzi. Bicicletele nu sunt nici ele o opțiune: nimeni, în afara copiilor, nu are voie să le folosească în orașul istoric. Așa că cine merge la vreo alimentară, va trebui să-și care singur cumpărăturile până acasă. Deși orașul vechi nu este mare, să-l străbați poate dura și o oră, dat fiind hățișul de străduțe și poduri care se între­țes ca un păienjeniș, peste tot.

Nici să fii turist nu-i ușor!

Se apreciază că Veneția este vizitată anual de circa 22-30 de milioane de turiști. A­ten­ție! Nu e o țară! Doar un oraș. Po­trivit unor estimări din 2017, numărul lor se ridică în medie la aproximativ 60.000 pe zi. Ajunși la fața locului, turiștii rămân întâi șocați de înghe­suială. Iar apoi de prețuri. O plimbare de 40 de minute cu gondola costă 140 de euro. Nu vă gândiți însă la o plim­bare romantică, cu un gon­dolier vesel, care cântă în timp ce vă conduce agil pe canale, pe sub poduri sculptate mag­nific și pe lângă palate impună­toare. Închipuiți-vă mai degra­bă cum gondolele (peste număr de multe) se înghe­suie și se ciocnesc pe canale ca ma­șinuțele electrice care se tampo­nea­ză în parcurile de distracție. Dacă vizi­tatorii doresc să facă o poză a Veneției, trebuie să aibă mare grijă să nu le-o strice un alt turist, intrat din greșeală în cadru. Dacă li se face sete, vor trebui să stea la ditamai coada la apă. Iar dacă doresc să meargă la toaletă, așteaptă cu orele. Dacă au ceva de aruncat la gu­noi, vor constata că nu găsesc niciun coș care să nu fie deja plin până la refuz. Iar dacă vor să ia prânzul, se poate ca prețurile exorbitante să le taie instantaneu pofta de mâncare.

Patru fripturi, pește și apă = 1.366 de dolari

Scandalurile privind prețurile pipe­rate cu care restaurantele îi taxeză pe vizitatori se țin lanț în Ve­neția. Patru studenți care comandaseră într-un res­taurant din apropierea Pieței San Marco doar patru fripturi, un platou de pește și niște apă îmbu­teliată au aflat, cu stupoare, că aveau de plătit nu mai pu­țin de 1.366 de dolari. Ei au depus o plân­gere, iar primarul însuși a fost silit să recunoască epi­sodul drept unul „rușinos”. Un alt client, de data aceasta al unei cafenele, s-a pomenit că are de plă­tit 50 de dolari pentru două cafele și o apă…

Unde se duc banii?

S-ar putea crede că afluxul turiștilor ar trebui privit cu ochi buni de venețieni, cărora vizitatorii le aduc bani frumoși. Adevărul este însă diferit. Tipul de turism care se practică în Veneția nu prezintă avantaje pentru localnici. Cei mai mulți vizitatori stau doar o zi, nu se cazează în oraș și sursele de venit nu intră în bu­zu­narul locuitorilor, care se aleg doar cu hărmălaia și gunoiul turistic. Nici banii de pe tonele de suve­niruri prezente peste tot în oraș nu îi îmbogățesc pe locuitori, ma­jo­ritatea lor fiind fal­­suri, simple kitsch-uri im­por­tate din est. Mai mult: veneție­ni­lor nu le revine mare lucru nici de pe urma res­taurantelor. Pen­tru că – surpriză! – cele mai multe dintre ele nu le aparțin și nici mă­­car nu sunt de­servite de ei. Un purtător de cu­vânt al unei aso­ciații venețiene care luptă pentru drepturile civi­le ale locuitorilor a declarat pentru CNN că doar 1% dintre restau­ran­tele din Piața San Marco sunt patronate de lo­cal­nici, restul fiind deținute de străini.

Acuzații de incompetență și corupție

Și totuși, Veneția produce bani. Enorm de mulți bani! Atât doar că aceștia nu se prea întorc la vene­țienii din orașul istoric, adică la cei care trag cele mai mari ponoase de pe urma turismului, ci intră, în ma­joritatea lor, în circuitul admi­nis­trativ. Iar de aici începe bătaia de joc. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este cel al mega-proiec­tului „MOSE”, inițiat în anul 2000, pentru a împiedica inundațiile din Veneția cu ajutorul a zeci de ba­riere. Până în 2018, sistemul ar fi trebuit să fie gata, ceea ce ar fi scutit orașul de inundațiile-record din luna noiem­brie, anul acesta. Dar ce să vezi? Totul a fost întârziat, din cauza unui uriaș scandal de corupție. Nu mai puțin de 20 de milioane de euro din fonduri publice ar fi fost expediați în conturile unor bănci străine și folosiți pentru finanțarea partidelor politice. 20 de mili­oane nu reprezintă însă decât o picătură în oceanul de două miliarde de euro, despre care se spune că au fost sifonați în total de cei care au profitat cu nerușinare de fondurile destinate proiectului „MOSE”.

Venețienii, o raritate în Veneția

Două venețiene în vârstă povesteau în docu­mentarul cu pricina („Iubesc Veneția”) cât de tare se bucură turiștii când dau cu ochii de ele și rea­lizează că sunt de prin partea locului. Venețiene autentice! De ce? Pentru că cine e mai nimerit să te ghideze prin întortocheata Veneție decât unul dintre locuitorii ei? Dar cum numărul acestora a scăzut vertiginos, să întâlnești un venețian în Vene­ția a devenit un lucru de seamă.

Ca să înțelegem mai bine situația, să ne uităm puțin la cifre. Dacă e să le dăm crezare statisticilor, venețienii din orașul vechi sunt azi sensibil mai pu­țini decât turiștii care-l asaltează zilnic. Din 120.000 de locuitori, câți erau în 1980, s-a ajuns la circa 60.000 în 2009 și la sub 55.000 în 2016. Se esti­mează că, în medie, câte doi-trei venețieni pără­sesc în fiecare zi orașul, a cărui populație se reduce cu peste 1000 pe an. Iar jumătate din popu­lația ră­masă este una îmbă­trânită, fiind tre­cută de 65 de ani. În­gro­ziți de situa­ție, unii vene­țieni s-au reunit în aso­­ciații care lup­tă pentru sal­varea orașului și în­cear­că să tragă un semnal de alar­mă privind sta­rea dra­matică a lo­cuitorilor. Ci­neva a avut ideea lu­gubră de a in­stala în fața unei far­macii un e­cran, pe care se poate urmări rit­mul te­rifiant în care sca­de popu­lația Veneției, om cu om, fami­lie cu familie. Azi trei, mâine unul, poi­mâine poate și cinci, dacă fa­milia care a decis să se au­toexileze era nu­me­roasă.

Vasele de croazieră. Se scufundă Veneția?

Mulți cred că cea mai mare și mai imediată temere a locuitorilor Veneției este legată de scu­fundarea orașului. Aceasta se produce lent, la o rată de circa 1-2 mm pe an. Un pericol ime­diat și teribil pentru venețieni este în schimb reprezentat de gi­gan­ticele vase de croazieră care străbat și de câte cinci sau șase ori pe zi laguna. Nu doar pentru că transportă, uneori, și câte 30.000 de turiști (de o zi, care nu le aduc locuitorilor aproape niciun profit, ci doar necazuri). Dar cea mai mare pro­ble­mă este alta. Enor­mele vase de croazieră le tulbură veneție­nilor apele. La propriu. Ele poluează lagu­na, răs­co­lesc sedi­men­tele de la fundul acesteia și de­termină eroziunea malurilor. Dau­nele provocate Veneției sunt atât de mari, încât locuitorii, pur și simplu, nu au mai putut să rabde. Exasperați la culme, au început să protesteze în fel și chip, mergând uneori până acolo încât le ies va­selor în întâmpinare, ară­tându-le turiștilor dosul și strigân­du-le la portavoce să plece de unde-au venit. În luna august, după ce un vas cu o capacitate de 2.675 de pasageri a lovit faleza pe canalul Giu­decca, rănind mai multe persoane, presa a anunțat că vapoarele vor fi pe viitor obligate să ancoreze în porturile Fusina şi Lombardia, la distanţă de centrul Veneției. Activiștii susțin însă că măsura este departe de a rezolva problema și le cer auto­rităților soluții mai eficiente.

Toată lumea este de acord că „Regina Adria­ticii” nu va mai supraviețui mult în condițiile date. Însuși spiritul ei dispare, pe măsură ce oamenii pleacă. Puținii locuitori care s-au încăpățânat să rămână s-au reunit în asociații care luptă pentru salvarea vechiului oraș de relele abătute asupra lui. Ei pro­pun, bunăoară, ca numărul turiștilor care pot vizita orașul, în decursul unei zile, să fie limitat, astfel încât traiul locuitorilor să redevină suporta­bil. Acti­viștii cer, totodată, impunerea unor stan­dar­de se­vere, vizând protejarea mediului de navele de croa­zieră. Eforturi se fac și pentru salvarea orașului în fața apelor, din care s-a ridicat atât de mândru odinioară. Multe dintre soluțiile propuse de oameni sunt de bun simț. Ele vin însă de la baza piramidei, adică din partea oamenilor de rând. Se va auzi oare ceva și acolo, la vârf? Se vor mobiliza, în sfârșit, auto­ritățile pentru a evita dezastrul?