În 30 de ani de post-comunism, în care s-au schimbat atâtea lucruri, iresponsabilitatea guvernanților a fost una dintre constantele cele mai solide din societatea românească. „După noi, potopul!” a fost deviza după care s-au ghidat, cu insignifiante excepții, și stânga, și dreapta, în succesivele lor preluări ale puterii. Venită după executivul Victor Ponta – care, în ciuda păcatelor și aroganțelor sale, a făcut destule lucruri bune pe partea economică – și după trecerea meteorică a lui Dacian Cioloș pe la Palatul Victoria – care a încercat să mai cârpească pe ici, pe colo, din problemele moștenite – Guvernarea Vioricăi Dăncilă a însemnat apogeul acestei politici iresponsabile. Incompetența eșalonului de conducere și presiunea continuă a străzii i-a forțat pe PSD-iști să arunce cu bani în stânga și în dreapta, pe de o parte, pentru a-și asigura liniștea politică, pe de altă parte, pentru a-și fideliza câteva categorii socio-profesionale. Toate bune și frumoase, numai că „dărnicia” guvernanților nu avea mai deloc acoperire bugetară. Cadouri pe bani de împrumut, asta a făcut PSD-ul, iar PNL-ului, aflat acum în an electoral, îi e greu să obțină ceea ce alții au dat cu o larghețe vecină cu demența.
După ce au tăcut mâlc ani de zile, în concupiscență cu PSD-ul, sindicatele au prins, brusc, glas, și aruncă cu vorbe grele înspre Ludovic Orban și guvernul său. Tot felul de asociații profesionale, care se făceau că plouă când lumea le apăra în stradă valorile și demnitatea profesională, intră repede în ofensivă când vine vorba să-și apere tot felul de mici privilegii bănești. La fel, beneficiarii de pensii și pensionări „speciale” nici nu vor să audă că avantajele lor sunt puse în discuție, într-un context în care sistemul de pensii supraviețuiește din împrumuturi, iar viitorul său sună tot mai rău pe an ce trece. Nimeni nu e dispus să accepte realitatea și să pună umărul la îndreptarea ei.
Cine va avea curajul să pornească o reformă reală a sectorului bugetar și al celui de pensii? Istoria recentă ne demonstrează că Emil Boc s-a sinucis politic când a tăiat salariile, în plină criză, după cum nici abordarea nepopulistă, echilibrată, a lui Dacian Cioloș, nu i-a adus prea mare succes la alegerile trecute. Doar ideea – nu decizia – creșterii facultative a vârstei de pensionare la 70 de ani a inflamat imediat spiritele în spațiul public. E chesiune de aritmetică simplă faptul că sistemul de pensii e sortit colapsului în 10-20 de ani, pe fondul îmbătrânirii populației și al unei natalități catastrofale. Cu toate astea, și populația, și guvernanții, preferă să evite o discuție realistă, cu cifrele pe masă. Fiecare se gândește la ziua de azi, fiecare se gândește să-și apere interesul propriu. Vin alegerile, trec alegerile, iar România ignoră discuții esențiale pentru viitorul său. „După noi, potopul!”. Problema e că, cel puțin în privința sistemului de pensii, potopul chiar stă să vină…
