Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Îngerul copiilor din Poroșcovo: Părintele Eftimie Mitra de la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” din Munții Orăștiei

O minunăție de om

„Avem nevoie de oameni care să vină să-i învețe în limba lor, românească”

– Părintele Eftimie Mitra și cele trei măicuțe ce viețuiesc la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” au făcut un pod de iubire și credință, din Munții Orăștiei, până în satul Poroșcovo, din Ucraina. Aflați din interviul care urmează cum dragul de-a face bine și de a oferi ajutor poate schimba destine –

„Când am ajuns în Poroșcovo, am auzit o limbă românească, așa cum se vorbea la bunica, în sat”

La Sarmizegetusa

– Părinte Eftimie, deși viețuiți alături de doar trei măicuțe la o mânăstire modestă, aproape as­cun­să pe culmile munților Orăștiei, ați izbutit să vă faceți drum, până în Ucraina, la volohii ro­mâni, uitați de veacuri printre străini. Cum se ex­plică un asemenea gest care necesită eforturi uriașe?

– Eu de loc sunt din Bihor, și aveam acolo niște cunoștințe care mi-au zis într-o zi: „Hai, părinte, să mer­gem, că uite, au apărut în «Formula AS» arti­cole cu români care au probleme în Ucraina!”. Alar­ma din glasul lor m-a convins și am mers îm­preună cu ei și i-am cunoscut pe volohi. Și-apoi, am mai fost încă o dată și încă o dată și… m-am tăt dus. Asta de vreo patru ani. Prima oară am mers să văd despre ce este vorba, că așa, români care au nevoie de ajutor, îs destui. Când am trecut întâia dată gra­nița în Ucraina, auzeam vorbindu-se numai în rusă și ucrainiană. Când am ajuns în satul Poroșcovo, cam la 140 de km de gra­niță, am auzit o româ­neas­că așa cum se vorbea la bu­nica mea, în sat. O lim­bă veche, curată. Am făcut cunoștință și ei m-au în­tre­bat dacă nu vreau să beau cavie. Nimeni din cei ce erau cu mine nu ști­au ce înseamnă, dar eu știam tot de la bunica, din sat, că așa ziceau ei la ca­fea. Am înțeles tăt ce vor­beau, că dară limba lor e româ­nească, numa că îi foarte veche. Așa am des­coperit acea regiune, unde într-un sat și alte câteva cătune, trăiesc cam 1800 de volohi, români uitați acolo de istorie și de țara mamă.

– Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste prime întâlniri cu volohii?

– Cred că cel mai mult m-a impresionat ase­mă­narea cu satele românești, mai ales cu satul bunicii, din vremea copilăriei mele. Când eu eram încă prunc, pe ulița satului animalele erau libere și ve­deai pe drum și gâște, și purcei, și rațe. Pe-atunci, oamenilor le păsa mai puțin de partea materială a vieții, sufletul și caracterul erau mai importante. Azi, în sat la bunica nu mai este așa, toate îs trase la dungă și pe uliță îs parcate mașini străine. Însă în satele volohilor, încă se mai trăiește așa cum era în copilăria mea, și pentru mine, asta nu înseamnă sărăcie sau lipsă de dezvoltare! Înseamnă liber­tate! Acolo oamenii încă gândesc așa, că nu contează dacă e casa dreaptă sau strâmbă, important este ca eu să fiu un om liber și fericit. Dar odată cu asta, am văzut la ei și lipsă de edu­cație, lipsă de cultură, copii frumoși, fără șansă sau perspectivă în viață. Și am văzut și multă singu­rătate. Ucrainienii îi mar­ginalizează, autoritățile române nu îi bagă în seamă. Și ei s-au izolat în co­munitatea lor. Toate astea și mul­te altele m-au decis să mă implic pentru întraju­torarea acelei comuni­tăți.

„Cel mai greu este să le schimbi oamenilor mentalitățile”

La Cetatea Neamț

– Ați făcut asta și pentru că sunteți preot? Face parte din misiunea dumneavoastră?

– Indiferent că ești preot sau nu, misiunea oa­menilor este de a se ajuta unii pe ceilalți. Aș fi fă­cut același lucru și dacă eram inginer sau doc­tor. Întâmplarea fa­ce că sunt preot. Sigur, acest lucru m-a ajutat în sensul că există o so­lidaritate preo­țeas­că, și multe alte pa­rohii din țară au sprijinit de­mer­sul nostru.

– Cum ați ajuns să fiți preot la această mâ­­năstire din munții da­ci­lor?

– După facultate, pri­ma oară am fost în Mol­dova. Acolo m-am călu­gă­rit, la Petru Vo­dă, unde am stat câțiva ani. Dar tot făceam du­pă capul meu, că eram mândru că eram inginer cu diplomă! Până când părintele Macarie mi-a zis: „Dacă tot ești așa de înțelept, ia mergi tu cu oile să te liniștești și să în­veți să faci ascul­tare!”. Și într-adevăr, mi-a fost de folos. Apoi, cineva mi-a vorbit de o biserică părăsită din Bihor, de unde sunt eu de loc. Am mers, am vorbit și am primit binecuvântarea să merg că­lugăr acolo și tot acolo am început și preoția. Când am ajuns aici, la mânăstirea „Sfinții Voievozi”, ea nu era terminată la interior. Dar încetul cu încetul, alături de măicuțe, ne-am descurcat.

– Care sunt problemele cele mai grele cu care vă confruntați?

– Lucrurile nu sunt chiar așa de simple… De exemplu o fată volohă, de vreo 14 ani, a vrut să vină în România, să învețe, și tatăl nu a lăsat-o, ne-a rugat pe noi să vorbim cu el. Și am mers să vorbim cu el. Ne-a întrebat că el ce câștigă dacă lasă fata în Ro­mânia? I-am zis că e câștigul fetei, nu al lui, că mer­ge și vede și învață, se dezvoltă la minte… Dar ei cam așa sunt învățați să pună problema. „Ce-mi iese?”. M-a refuzat categoric. „Mie îmi trebuie fata să meargă la lucru, aici”. Mulți volohi trăiesc din muncă cu ziua, așa că această mentalitate a părin­ților este lupta noastră cea mai grea acolo. Pe părinți nu cred că îi mai putem schimba, speranța noastră este că îi vom schimba pe copii și, în felul ăsta, să rupem acest cerc vicios. Așa că rezultate foarte mari nu se pot vedea acum, ci în timp, eventual la urmă­toarea generație, când copiii de astăzi vor înțelege de ce trebuie să meargă la școală copiii lor. Totuși, la copiii aduși în tabăre în România se vede deja o schimbare, e o mare diferență, față de mo­men­tul în care i-am cunoscut, se vede imediat dacă te ocupi un pic de ei. Nu erau spălați, îngrijiți și nu vedeai chi­puri senine. Acum au altă atitudine, sunt mai ci­vilizați și mai senini, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui să fie la vârsta lor.

„Stau vara la mânăstire. Și de Crăciun”

Școala de vară din timpul taberei

– I-ați adus în tabere în România?

– Da. La început cu un microbuz închiriat, apoi cu unul împrumutat, prin bunăvoința cuiva care vrea să ne ajute. Aducem mai mulți copii, de două ori pe an, și încercăm să le arătăm că mai există și altceva într-o copilărie în afară de mersul la sapă, după lemne, în pădure. Când i-am adus prima oară aici, la noi, în curtea mânăstirii, una dintre fete s-a apucat să mute bușteni, că ne-am și speriat! Ne-a ex­plicat, sărmana, că așa e învățată, să meargă la pă­dure cu tatăl ei… Copii munciți, fără copilărie ade­vărată, ce să vă spun… Noi îi cazăm aici, la mâ­năstire, și îi ducem în excursii – am fost la biserica din Densuș, la Castelul Huniazilor, la Mânăstirea Putna și la mormântul lui Ștefan cel Mare. Dar am vizitat și câteva uni­versități și licee, ca să vadă că se poate trăi și altfel, mai ales dacă ai educație. În plus, am avut o doamnă profesoară, voluntar, care a stat aici și a lucrat cu ei, zi de zi. I-a învățat geografie, ma­tematică, cântece și poezii. Într-o zi le-am zis: „Hai la scaldă!”. Și i-am dus la aqua­land-ul din Deva. Atâta s-au mirat! Au văzut cu ui­mire că nu e ca la ei în sat, unde scalda e într-un pâ­râu nămolos, cu apă tulbure. Aici apa era „de-aia albă, prin care se vede”! Stau vara la noi, la mâ­năs­tire, două săptămâni, și îi mai aducem și de Crăciun câteva zile.

„Își doresc foarte mult costume populare de pe la noi”

– Există vreo familie de volohi de care v-ați atașat mai mult?

– Sunt mai multe familii. Sunt familii care vor să își ajute copiii, însă nu au posibilități, și faptul acesta mă impresionează cel mai mult. Pe ele vrem să le ajutăm în primul rând. Pentru că ideea nu este să le dăm ajutoare și ei să se învețe că cineva „le dă”. Ideea este să îi sprijinim să își facă ei o viață mai bună. M-a impresionat o femeie cu șapte copii, care trăia împreună cu părinții, toți într-o singură cameră de pământ, cu trei paturi. Ei sunt orto­docși pravoslavnici, adică de rit vechi (la fel ca noi, doar că au sărbătorile mai târziu cu 13 zile). Mi-a spus că a venit la ea cineva dintr-o sectă și i-a zis: „Dacă te botezi la religia noas­tră, îți facem casă numai pentru tine și copiii tăi”. Și femeia a refuzat. A preferat să trăiască mai departe greu, muncind cu ziua, dar în credința părinților ei. M-a impresionat tăria ei, mai ales în timpurile noas­tre, când unii își vând sufletul și pentru mai puțin. Pentru ea, mai mulți credincioși din Ro­mâ­nia, îm­preună cu câteva asociații, au strâns bani și acum fe­meia are căsuța ei, unde își poate crește copiii în condiții decente.

– La sfârșitul anului 2019, printr-un apel al revistei noastre, cititorii au donat aproape 200 de milioane de lei vechi pentru copiii din Poroșcovo. În ce urgențe ați mai avea nevoie de ajutor?

– Donațiile făcute prin Fundația „Formula AS” ne-au fost de mare folos, solidaritatea oa­menilor ne-a bucurat și încălzit inimile! Este un gest creș­ti­nesc și omenesc, făcut de ei și de revista dumnea­voas­tră! Fie­care bănuț primit o să fie folosit cu multă cum­pătare și va ajunge la cei care au cu adevărat nevoie! Le mulțu­mim pentru generozitate și fie ca Dum­nezeu să vadă și să le întoarcă însutit bună­tatea! Și de-acum încolo, orice ajutor este binevenit, dar mai mult decât orice, avem nevoie de… oa­meni! În satul Poroșcovo din Ucraina am cons­truit un Centru social și multicultural, un­de copiii să meargă și să învețe, să primească sprijin pentru ceea ce fac la școală. Dacă cine­va poate să îi învețe ceva, orice – geografie, mate­ma­tică, desen, muzică – orice – avem nevoie de oa­meni care să vină și să țină cu ei cursuri câteva zile, să îi învețe în limba lor ce este România. Sigur că sunt importante și ajutoarele, dar în acest moment e nevoie de oameni care să le deschidă ochii și min­tea. Altceva ce ne-ar trebui? Costume populare ro­mânești ne-ar fi de mare folos, pentru că ei sunt foarte bucuroși să le poarte, le prețuiesc.

– Și anul acesta i-ați adus de Crăciun pe copiii volohi la mânăstirea dumneavoastră?

Copiii volohi în costume populare românești

– Da, au fost iarăși la noi! E o sărbătoare minu­nată aici, în munți! Simți că vine Crăciunul peste brazi, peste lupi, peste vecinul nostru, Moș Mar­tin, care uite, acolo, sub stânca aia are bârlog. I-am învățat pe copii colinde și am mers cu uratul pe la oameni. Am fost și anul acesta, pentru că le place foarte mult și se bucură de tradițiile noastre – se simt acasă, pentru că aici toată lumea le vor­bește limba lor. Știți, volohii au un obicei foarte stra­niu și interesant de Crăciun: toți își pun paie pe jos, în case, pentru ca și în casa lor să fie precum în ieslea în care s-a născut Isus. Să se nască și în casele lor Pruncul Sfânt. Fie ca Dumnezeu să ne bine­cuvânteze pe toți, deopotrivă, români sau volohi!

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian