
E, cu siguranță, una dintre cele mai privite case vechi din București. În fiecare dimineață, că vor sau că nu vor, șoferilor prinși în lungul șuvoi rutier care se târăște greoi spre nordul Bucureștiului, le alunecă privirea peste o clădire cu zidurile renovate, cu ornamentică din alte timpuri. E, totodată, și o casă norocoasă: spre deosebire de celelalte surate ale sale din perimetrul Pieței Romane, arată bine, ba chiar găzduiește și câteva afaceri comerciale. E casa construită la începutul secolului XX de pictorul Gheorghe Petrașcu.
De la Tecuci la București
Cine privește, fără să-i cunoască istoria, casa care stă dreaptă și cochetă în marginea nordică a pieței, se gândește imediat că a aparținut unui boier de rang înalt sau unui industriaș, nu unui artist. Asta, fiindcă în percepția publicului de pe la noi, artiștii, cei mai mulți dintre ei, nu puteau locui decât în cămăruțe insalubre, și acelea închiriate de la vreun proprietar amărât! Ei bine, clădirea a fost ridicată chiar de pictor, cu banii lui, în 1913, arhitect fiind Spiridon Cegăneanu, care își însușise principiile stilului neoromânesc de la marele arhitect Ion Mincu. Cu numai câțiva ani înainte, pe un teren situat în partea opusă a Pieței Romane, își construise o casă impunătoare fratele lui Gheorghe Petrașcu, scriitorul și diplomatul Nicolae Petrașcu, iar arhitect fusese chiar Ion Mincu! Prin urmare, decizia pictorului de a-și construi o casă proprie, în această parte a orașului, are o explicație certă. Cei doi frați Petrașcu au devenit, astfel, proprietari de terenuri și de case, unul în apropierea celuilalt, într-o parte a Bucureștiului aflat în plină expansiune, deși nu erau la origine bucureșteni și nici măcar munteni. Veniseră aici din Tecuci, ca fii ai unui mic moșier, Costache Petrovici, despre care biografii au opinat că ar fi fost de origine sud-dunăreană, cel mai probabil aromân. Costache locuise mai întâi la Focșani, și la Tecuci s-a stabilit după căsătoria cu Elena Bițu-Dumitriu, devenind proprietarul unei vii la Nicorești și al unei moșii situate cale de cinci ore de mers cu trăsura, pe Valea Zeletinului, în județul Bacău. Gheorghe, viitorul pictor, nu și-a cunoscut tatăl, fiindcă acesta a murit la puțin timp după nașterea sa (1 decembrie 1872). A avut doi frați mai mari, pe Nicolae (n. 1856) și pe Vasile (n. 1862). Gheorghe au fost crescut de mama sa. Frații Petrașcu, unul câte unul, când le-a venit vremea, au luat drumul Bucureștiului, ca să urmeze studii universitare. România era deja regat, iar Bucureștiul era capitala noului stat constituit prin unirea din 1859. Legăturile cu Occidentul deveneau tot mai puternice. Tinerii din provinciile românești soseau pe capete la București, fiindcă aici se dădea deja ora exactă în toate domeniile.
Bursier la Paris
Talentul artistic i-a fost descoperit de profesorul de desen Gheorghe Ulinescu, de la gimnaziul din Tecuci. Apoi, fratele său, Nicolae, care lucra deja în diplomație, ca secretar de legație, l-a încurajat să-și urmeze vocația. Numai că Iorgu, cum îl alintau în familie, când a venit vremea să opteze pentru un liceu, s-a dus la Brăila, la un liceu real, ca să se dedice științei! Vocația nu poate fi, însă, îngropată! Unul dintre profesori, cel de zoologie și botanică, l-a sfătuit să se apuce serios de pictură, după ce a fost plăcut impresionat de desenele realizate de elev pentru orele de științele naturii. Dar tânărul Iorgu Petrașcu a tot fugit de asumarea unei cariere artistice. După bacalaureatul susținut la București, s-a înscris la Facultatea de Științe ale Naturii. Abia în anul II de studii a decis să-și încerce norocul la Școala de Belle-Arte. Un timp a frecventat cursurile ambelor facultăți, dar, finalmente, a ales pictura. A ajuns în scurt timp un apropiat al lui Nicolae Grigorescu, pe care l-a vizitat deseori în atelierul său și care, la rândul său, l-a ajutat cu sfaturi, mai ales că era bun prieten cu fratele mai mare al lui Gheorghe, cu scriitorul și diplomatul Nicolae Petrașcu. Cel mai prețios ajutor pe care maestrul l-a acordat tânărului pictor a fost să-l sprijine pentru a obține o bursă la Paris. Desigur, fratele cel mare al tânărului pictor (era o diferență de 16 ani între ei) l-a rugat în prealabil pe Grigorescu, în baza strânsei lor prietenii, să intervină pe lângă ministrul Spiru Haret, ca să acorde bursa râvnită. Maestrul a pus o vorbă bună și obiectivul a fost atins. În toamna anului 1898, Gheorghe Petrașcu era deja în capitala Luminilor și îi mulțumea, printr-o scrisoare, binefăcătorului său de la București. Binele acesta nu-l va uita niciodată: în 1936, când a susținut discursul de primire în Academia Română, l-a omagiat, plin de recunoștință, pe Grigorescu.
Expoziții și călătorii

Gheorghe Petrașcu a confirmat observațiile, făcute încă din copilărie, despre talentul său, chiar dacă abia după 20 de ani a decis să se dedice cu totul picturii. A avut prima expoziție personală la Ateneul Român, în 1900. A fost un călător pasionat, vizitând numeroase țări europene: Franța, Italia, Anglia, Olanda, Belgia, Germania, dar și Egiptul. În Italia, de pildă, a fost la Napoli și Florența, unde a cunoscut pictori renumiți, sosiți aici să capteze pe pânză farmecul peisajelor peninsulare. A pictat mii de tablouri, pe care le-a expus de-a lungul vremii la Ateneul Român, dar și la Sala Dalles, în saloane oficiale, la Căminul Artelor sau în străinătate, cum a fost, de exemplu, Bienala de la Veneția. Apropiații săi au mărturisit că nu-i plăcea să le arate tablourile în atelier, preferând să le arate lumii numai cu ocazia expozițiilor. Francezii i-au conferit Legiunea de onoare, în 1932, românii l-au primit în Academie și l-au numit director al pinacotecii statului. Modelul său preferat din ședințele de pictură, Lucreția C. Marinescu, i-a devenit soție și au avut împreună doi copii. Un cunoscut l-a descris astfel: „Cioc pictoricesc, pantaloni bufanți (ca ai lui Rodolfo din Boema), păr mare, lavalieră în vânt, vorbire fără stânjenire, glume zgomotoase și o totală nepăsare pentru toată lumea, inclusiv noi, «bobocii» care, stând pe lături, îl arătam cu degetul și ne șopteam unul altuia: Ăsta-i pictorul Petrașcu”. A pictat deopotrivă peisaje vaste, cât și obiecte de interior și vase cu flori, într-un tablou, marea la Techirghiol, iar în altul, marea la Kavarna. Priveliștile marine sunt, de obicei, luminoase, apele limpezi, lumina clară. Având acum în față aceste tablouri, te cuprinde imediat senzația că ești chiar acolo, pe buza falezei, privind valurile cum se lovesc de stânci, dispersate în jerbe de spumă. Plajele lui Petrașcu sunt, de obicei, pustii, sau au cel mult un personaj, unul feminin, a cărui siluetă apare în cadru, iar fața sa e îndreptată spre marea însorită. În alte tablouri, prezența omului e doar sugerată de o barcă trasă pe nisip. Pictorul a fost, de asemenea, fascinat de interioarele caselor: sunt aproape o marcă a creației sale. Descoperim în multe tablouri, fotolii, scaune din lemn, sofale, măsuțe, piese de mobilier lipite de câte un perete înalt, de care atârnă tablouri înghesuite, ca în casa unui colecționar. Aceste imagini degajă liniștea și intimitatea unui cămin în care locatar incontestabil este Frumusețea. Alteori, s-a așezat cu șevaletul în afara caselor, le-a surprins în anumite momente ale zilei, fie inundate de lumină, fie copleșite de umbrele amurgului.
În casa din Piața Romană a locuit până în 1920, apoi a vândut-o, în 1927. Pictorul a mai locuit și într-o casă din apropierea Bulevardului Aviatorilor. În 1922, și-a construit o vilă la Târgoviște, unde a locuit și a lucrat în atelierul amenajat aici. Gheorghe Petrașcu a murit la 1 mai 1949, la București, dar de câțiva ani, bolnav fiind, încetase să mai lucreze. Cine privește casa din marginea Pieței Romane, cu greu crede că a fost a unui pictor român, a unuia care în copilărie, la Tecuci, sub umbra salcâmilor din ograda părintească, desena capul lui Crist însângerat de cununa de spini.