Gheorghe Petrașcu, un boier al picturii

E, cu siguranță, una dintre cele mai privite case vechi din București. În fiecare dimineață, că vor sau că nu vor, șoferilor prinși în lungul șuvoi rutier care se târăște greoi spre nordul Bucureștiului, le alunecă privirea peste o clădire cu zidurile re­no­vate, cu ornamentică din alte timpuri. E, totodată, și o casă norocoasă: spre deosebire de celelalte su­rate ale sale din perimetrul Pieței Romane, arată bine, ba chiar găzduiește și câteva afaceri comer­ciale. E casa construită la începutul secolului XX de pictorul Gheorghe Petrașcu.

De la Tecuci la București

Cine privește, fără să-i cunoască istoria, casa care stă dreaptă și cochetă în marginea nordică a pieței, se gândește imediat că a aparținut unui boier de rang înalt sau unui industriaș, nu unui artist. Asta, fiindcă în percepția publicului de pe la noi, artiștii, cei mai mulți dintre ei, nu puteau locui decât în cămăruțe insalubre, și acelea închiriate de la vreun proprietar amărât! Ei bine, clădirea a fost ridicată chiar de pictor, cu banii lui, în 1913, arhitect fiind Spiridon Cegăneanu, care își însușise principiile stilului neoromânesc de la marele ar­hitect Ion Mincu. Cu numai câțiva ani înainte, pe un teren situat în partea opusă a Pieței Romane, își construise o casă impunătoare fratele lui Gheorghe Petrașcu, scriitorul și diplomatul Nicolae Petrașcu, iar arhitect fusese chiar Ion Mincu! Prin urmare, decizia pictorului de a-și construi o casă proprie, în această parte a orașului, are o explicație certă. Cei doi frați Petrașcu au devenit, astfel, proprietari de terenuri și de case, unul în apropierea celuilalt, într-o parte a Bucureștiului aflat în plină expan­siu­ne, deși nu erau la origine bucureșteni și nici măcar munteni. Veniseră aici din Tecuci, ca fii ai unui mic moșier, Costache Petrovici, despre care biografii au opinat că ar fi fost de origine sud-dunăreană, cel mai probabil aromân. Costache locuise mai întâi la Foc­șani, și la Tecuci s-a stabilit după căsătoria cu Ele­na Bițu-Dumitriu, devenind proprietarul unei vii la Nicorești și al unei moșii situate cale de cinci ore de mers cu trăsura, pe Valea Zeletinului, în ju­dețul Bacău. Gheorghe, viitorul pictor, nu și-a cu­noscut tatăl, fiindcă acesta a murit la puțin timp du­pă nașterea sa (1 decembrie 1872). A avut doi frați mai mari, pe Nicolae (n. 1856) și pe Vasile (n. 1862). Gheorghe au fost crescut de mama sa. Frații Petrașcu, unul câte unul, când le-a venit vremea, au luat drumul Bucureștiului, ca să urmeze studii uni­versitare. România era deja regat, iar Bucu­reștiul era capitala noului stat constituit prin unirea din 1859. Legăturile cu Occidentul deveneau tot mai puternice. Tinerii din provinciile românești soseau pe capete la București, fiindcă aici se dădea deja ora exactă în toate domeniile.

Bursier la Paris

Talentul artistic i-a fost descoperit de pro­fe­sorul de desen Gheorghe Ulinescu, de la gim­naziul din Tecuci. Apoi, fratele său, Nicolae, care lucra deja în diplomație, ca secretar de legație, l-a încurajat să-și urmeze vocația. Numai că Iorgu, cum îl alintau în familie, când a venit vremea să opteze pentru un liceu, s-a dus la Brăila, la un liceu real, ca să se dedice științei! Vocația nu poate fi, însă, îngropată! Unul dintre profesori, cel de zoologie și botanică, l-a sfătuit să se apuce serios de pictură, după ce a fost plăcut impresionat de desenele realizate de elev pentru orele de științele naturii. Dar tânărul Iorgu Petrașcu a tot fugit de asu­marea unei cariere artistice. După bacalau­rea­tul susținut la Bucu­rești, s-a înscris la Fa­cul­tatea de Științe ale Na­tu­rii. Abia în anul II de stu­dii a decis să-și încerce norocul la Școala de Belle-Arte. Un timp a frecventat cursurile am­belor facultăți, dar, final­mente, a ales pictura. A ajuns în scurt timp un apropiat al lui Nicolae Grigorescu, pe care l-a vi­zitat deseori în atelie­rul său și care, la rândul său, l-a ajutat cu sfaturi, mai ales că era bun prieten cu fratele mai mare al lui Gheorghe, cu scriitorul și diplomatul Nicolae Petrașcu. Cel mai prețios ajutor pe care maestrul l-a acordat tânărului pictor a fost să-l sprijine pentru a obține o bursă la Paris. Desigur, fratele cel mare al tânărului pictor (era o diferență de 16 ani între ei) l-a rugat în prealabil pe Grigorescu, în baza strânsei lor prietenii, să in­ter­vină pe lângă ministrul Spiru Haret, ca să acorde bursa râvnită. Maestrul a pus o vorbă bună și obiec­tivul a fost atins. În toamna anului 1898, Gheorghe Petrașcu era deja în capitala Luminilor și îi mul­țumea, printr-o scrisoare, binefăcătorului său de la București. Binele acesta nu-l va uita nicio­da­tă: în 1936, când a susținut discursul de primire în Aca­demia Română, l-a omagiat, plin de recu­noș­tință, pe Grigorescu.

Expoziții și călătorii

Gheorghe Petrașcu a confirmat observațiile, făcute încă din copi­lărie, despre talentul său, chiar dacă abia după 20 de ani a decis să se de­dice cu totul picturii. A avut prima ex­poziție personală la Ateneul Ro­mân, în 1900. A fost un călător pasio­nat, vizitând numeroase țări euro­pene: Franța, Italia, Anglia, Olanda, Belgia, Germania, dar și Egiptul. În Italia, de pildă, a fost la Napoli și Flo­rența, unde a cunoscut pictori re­nu­miți, sosiți aici să capteze pe pânză farmecul peisajelor peninsulare. A pictat mii de tablouri, pe care le-a ex­pus de-a lungul vremii la Ateneul Român, dar și la Sala Dalles, în sa­loane oficiale, la Căminul Artelor sau în străi­nătate, cum a fost, de exemplu, Bienala de la Vene­ția. Apro­piații săi au mărturisit că nu-i plăcea să le arate tablourile în atelier, preferând să le arate lumii numai cu ocazia expozițiilor. Francezii i-au con­ferit Legiunea de onoare, în 1932, românii l-au pri­mit în Academie și l-au numit director al pina­cotecii statului. Modelul său preferat din ședințele de pictură, Lucreția C. Marinescu, i-a devenit soție și au avut împreună doi co­pii. Un cunoscut l-a descris astfel: „Cioc pictoricesc, pantaloni bufanți (ca ai lui Rodolfo din Boema), păr mare, lavalieră în vânt, vor­bire fără stânjenire, glu­me zgomotoase și o totală nepăsare pentru toată lu­mea, inclusiv noi, «bobo­cii» care, stând pe lături, îl arătam cu degetul și ne șop­team unul altuia: Ăsta-i pictorul Petrașcu”. A pictat deopotrivă peisaje vaste, cât și obiecte de interior și vase cu flori, într-un tablou, marea la Techirghiol, iar în altul, marea la Kavarna. Priveliștile marine sunt, de obicei, luminoase, apele limpezi, lumina clară. Având acum în față aceste tablouri, te cuprinde imediat senzația că ești chiar acolo, pe buza falezei, privind valurile cum se lovesc de stânci, dispersate în jerbe de spumă. Pla­jele lui Petrașcu sunt, de obicei, pustii, sau au cel mult un personaj, unul feminin, a cărui siluetă apare în cadru, iar fața sa e îndreptată spre marea însorită. În alte tablouri, prezența omului e doar sugerată de o barcă trasă pe nisip. Pictorul a fost, de asemenea, fascinat de interioarele caselor: sunt aproape o marcă a creației sale. Descoperim în multe tablouri, fotolii, scaune din lemn, sofale, măsuțe, piese de mobilier lipite de câte un perete înalt, de care atârnă tablouri înghesuite, ca în casa unui colecționar. Aceste imagini degajă liniștea și intimitatea unui cămin în care locatar incontestabil este Frumusețea. Alteori, s-a așezat cu șevaletul în afara caselor, le-a surprins în anumite momente ale zilei, fie inundate de lumină, fie copleșite de um­brele amurgului.

În casa din Piața Romană a locuit până în 1920, apoi a vândut-o, în 1927. Pictorul a mai locuit și în­­tr-o casă din apropierea Bulevardului Aviatorilor. În 1922, și-a construit o vilă la Târgoviște, unde a locuit și a lucrat în atelierul amenajat aici. Gheor­ghe Petrașcu a murit la 1 mai 1949, la București, dar de câțiva ani, bolnav fiind, încetase să mai lu­cre­ze. Cine privește casa din marginea Pieței Ro­ma­ne, cu greu crede că a fost a unui pictor român, a unuia care în copilărie, la Tecuci, sub umbra sal­câmilor din ograda părintească, desena capul lui Crist însângerat de cununa de spini.