
Noua directoare a Teatrului Bulandra din București
– Își revendică rădăcinile spirituale de la marii creatori care au marcat istoria acestei prestigioase instituţii. Dacă Ducu Darie a pregătit-o pentru a conduce teatrul, inspiraţia ei vine de la determinarea şi focul interior al Luciei Sturdza Bulandra. Zice că de la Doamna Bulandra și până acum, teatrul a fost condus numai de bărbaţi. Are proiecte extrem de ambiţioase, iar tinereţea şi entuziasmul sunt de partea ei –
„Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult!”

– La doar 31 de ani eşti noua directoare a Teatrului Bulandra, poate cel mai apreciat teatru din ţară. E o imensă provocare. Cum ai intrat în această aventură?
– Nu am apărut de nicăieri aici. Sunt de trei ani actriţa teatrului Bulandra. Pentru funcția de director, am fost pregătită de regretatul Alexandru Ducu Darie, cu mai bine de un an înainte. M-a urmărit ani de zile cum evoluam şi creşteam, ca manager al Festivalului Internaţional al Şcolilor de Teatru, al cărui co-fondator a fost şi el. Ducu ştia ce avea să se întâmple cu el, că va pleca „dincolo” şi că Teatrul Bulandra va rămâne fără el. Ştia şi ce i-ar trebui teatrului. Nu mă aşteptam ca acest lucru să se întâmple atât de repede, dar, din păcate, Ducu s-a dus, şi de la începutul stagiunii am fost „aruncată” în foc singură. Eram sigură că va fi greu, nu mă aşteptam însă să îmi placă atât de mult. Vin dimineaţă, plec noaptea târziu şi, o dată ajunsă acasă, abia aştept să vină a doua zi, ca să mă întorc la teatru. Este ceva ce mă provoacă, în primul rând în lupta cu mine. E o căutare, un entuziasm de cu totul altă factură decât cel pe care îl am în lucrul la scenă, ca actor.
„Teatrul Bulandra poartă o anumită pecete, are rasă, are ceva aristocratic”
– Poţi spune, deci, că eşti moştenitoarea lui Ducu?
– Nu! E prea mult spus aşa… În schimb, sunt foarte senină în privinţa venirii mele la conducerea acestui teatru, pentru că provin din acest colectiv, am venit dintre noi, ca să-i slujesc pe minunații mei colegi, într-o nouă calitate, cea de manager. Să slujesc această instituţie şi acest brand, Bulandra. Cred că dacă am ajuns aici, asta înseamnă că aşa trebuiau să se întâmple lucrurile cu mine, prin mine, cu ceea ce se află în urma mea, cu sufletul meu. Sigur că unii s-au gândit că poate sunt prea tânără pentru acest post. E adevărat, tinereţea în sine, fără un grad confortabil de maturitate în gândire, nu este neapărat o calitate. Dar nici maturitatea în sine nu e de ajuns. Dar care să fie vârsta potrivită? 32 de ani şi două luni? 35? 45? 75? Cine are aparatul care măsoară asta? Eu va trebui să dovedesc contrariul. Teatrul Bulandra este unul dintre puţinele teatre „însemnate” din lume, poartă o anumită pecete, are rasă, are ceva aristocratic. Spun asta, fără a jigni alte instituţii, dar chiar aşa e şi ştiu şi ceilalţi că e aşa. Eu asemăn Bulandra cu „The Old Vic” din Londra. Dintotdeauna, la Bulandra au fost actorii de elită ai breslei. Cum în Marea Britanie, marii actori sunt înnobilaţi de Regină cu titlul de Sir şi Dame, tot aşa cred că actorii Teatrului Bulandra au fost şi sunt nişte Lorzi şi nişte Doamne în teatrul românesc. De aceea am şi deschis în foaier, Bulandra Portrait Gallery, o galerie de portrete ale actorilor noştri de azi (fotografii de Andrei Runcanu), portrete care arată foarte aristocratic, pe un fond burgund, regal, fiecare actor având şi un accesoriu care trimite la ideea de nobleţe, de aristocraţie. Vor urma în Galerie portretele tuturor creatorilor ce au marcat acest teatru, în lungul şi gloriosul său drum prin cultura română. Bulandra e un teatru de artă şi de excelenţă şi aşa vreau să şi rămână, dar şi cu aportul minunaţilor mei colegi de azi, artişti, tehnicieni şi personal. Vreau să se monteze în continuare texte mari, pentru că aşa este educat publicul teatrului nostru, dar în interpretări actuale, potrivite timpului pe care îl trăim. Oricum, încă de pe vremea Doamnei Bulandra aici, se montau creaţii îndrăzneţe, aşa că nu facem decât să continuăm şi să dezvoltăm moştenirea primită. De altfel, Doamna Bulandra este modelul meu ca manager. Mă consider cumva „moştenitoarea” ei, nu doar pentru că sunt femeie ca şi ea, ci pentru că dumneaei avea o determinare şi un foc interior care ne-a lăsat acest teatru. De la Doamna Bulandra, culmea, acest teatru, singurul cu nume de femeie, a fost condus numai de bărbaţi! Sunt o fată bătăioasă. Pentru mine este important că am această şansă de a pune umărul la ceva care va dăinui, chiar şi după ce eu nu voi mai fi. La ceva mai mare, mai puternic şi mai glorios decât fiecare membru al familiei Bulandra luat individual! Sunt foarte recunoscătoare pentru asta.
„Bravo, bravo, România!”

– Nu a fost totuşi greu, măcar la început?
– Ce-i drept, a venit totul peste mine dintr-odată, dar asta nu m-a descurajat şi nu m-a copleşit. Am avut de coordonat trei deplasări dificile, una dintre ele cu obstacole, greutăţi şi peripeţii: la Sankt Petersburg, cu „Carousel”, spectacolul lui Andrei Şerban. Spun că a fost cu peripeţii, de la faptul că Lufthansa a intrat în grevă şi noi am rămas blocaţi în aeroport 13 ore, am luat apoi un prim zbor disponibil la Helsinki, şi de acolo la Sankt Petersburg, unde am întârziat o zi şi jumătate, ajungând aproape în buza spectacolului, la faptul că turnanta nu a funcţionat, având o scenografie care nu a fost gândită şi pentru deplasare, că i-a cedat un motor şi în spectacol a trebuit să fie împinsă de 10 oameni, dar lucrurile acestea trec şi rămâne satisfacţia faptului că ne-am bucurat de un imens succes. Eram invitaţi la Theatre Olympics, un eveniment care s-a întins pe şase luni şi la care au participat cele mai mari teatre din lume, iar Bulandra a fost singurul teatru invitat din România. Spectacolul a fost transmis în timp real, pe site-ul festivalului, şi a depăşit recordul de urmăritori: peste 200.000 de oameni au vizionat „Carousel” live, pe net. La final, au fost urale minute în şir şi din sală se auzea: „Bravo, bravo, România!”. Eu urmăream totul, emoționată, din cabina de sunet. După trei zile de la spectacol, publicul încă mai venea la teatru să ceară bilete. A fost un moment unic! Apoi am fost la Cluj, cu „Zadarnicele chinuri ale dragostei”, la Festivalul Uniunii Teatrelor Europene. Am mai fost prezenţi şi la Braşov, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, cu „La Grande Magia”. În zece zile, am făcut toate aceste trei deplasări, care au avut însă în spate luni de pregătiri.
„Acasă, la… diaspora”
– Ce proiecte vechi vei continua şi ce pro-iecte noi vei începe?
– Voi continua proiectele lui Ducu Darie, integrala Shakespeare, Bulandra per Musica. Voi lucra alături de artiştii apreciaţi de el. Îi sunt recunoscătoare că s-a gândit la mine pentru asta. Cred că fiecare om e capabil de lucruri neobişnuit de mari, dar e nevoie de ochiul cuiva mai înţelept, mai trecut prin viaţă, care să te vadă, să aibă încredere în tine şi să te pună în locul potrivit şi în lumina potrivită.
Printre lucrurile care se mai află pe ordinea mea de zi este şi „reîntregirea familiei” Bulandra. Îmi doresc să îi aduc înapoi, acasă, pe artiştii care din varii motive au plecat, în timp, la alte teatre. Cu unii dintre ei am vorbit deja şi aproape că nu a fost nevoie să termin fraza că au acceptat, chiar aşa, cu expresia: „mă întorc acasă”! Sigur că venirea mea la cârma teatrului reprezintă şi o schimbare de generaţie. Celui care ia primul torţa şi porneşte în beznă îi este cel mai greu, dar satisfacţia că în urma lui se face calea pe care vor putea păşi şi alţii este mai mare decît orice dificultate întâlnită pe drum. Aşa că va fi o bucurie pentru mine să invit şi artişti tineri să lucreze aici. Vom avea texte mari, din dramaturgia universală, dar şi din cea clasică românească, pentru că eu cred că nu poţi îndrepta busola spre viitor dacă nu cunoşti bine drumul pe care ai venit. Artiştii mari se fac pe roluri mari. Un teatru mare se face pe texte mari. Am început și aranjamentele pentru o stagiune permanentă a Bulandrei la Londra. Ne propunem ca o dată pe lună, să jucăm la Leicester Theatre, o sală cunoscută, cu 400 de locuri, una sau două reprezentaţii, cu spectacolele noastre de aici, pentru românii, mulţi, de acolo. Am început demersurile pentru proiectul „Acasă la… Diaspora”. Să jucăm periodic în săli profesioniste de teatru, în mijlocul românilor, la început din Italia, apoi şi din Spania. Tot ce politica desparte, teatrul uneşte. Planul cel mai mare şi mai ambiţios pe care îl am este renovarea sălii de la Grădina Icoanei, sala „Toma Caragiu.” Pentru acest proiect l-am abordat pe arhitectul Dorin Ştefan, care este, probabil, cel mai cunoscut arhitect pe care îl are ţara noastră astăzi, cunoscut şi preţuit peste tot în lume şi decorat recent şi de Preşedintele României. M-a impresionat că a venit în întâmpinare, întrebând: „Ce pot eu să fac pentru Teatrul Bulandra?”, şi a acceptat fără rezerve, având această generozitate de a nu pune orgoliul său, al unui arhitect de talie mondială, pe primul loc, ştiind că Bulandra îşi leagă istoria de un regizor de geniu care a fost, însă, şi arhitectul prefacerii sălii de la Icoanei: Liviu Ciulei.
„Am făcut, cu totul, zece ani de facultate”

– După spectacolul de la Sankt Petersburg, am fost prezentată de către Andrei Şerban regizorului-legendă al Rusiei, Lev Dodin. I-am propus, prin nepoata acestuia și totodata translatora sa de engleză, după o discuţie în care simţeam că mă evaluează, să vină să monteze la noi, la Bulandra. Nu a spus nimic. A doua zi m-a căutat să-mi spună că el nu a regizat niciodată afară din Rusia, pentru că nu vorbeşte decât rusa, şi nu ar putea să facă asta în afara limbii lui, prin traducător. Dar pentru că i-a plăcut că „m-a simţit hotărâtă şi luptătoare” s-a gândit să-mi propună pe unii din cei mai buni foşti elevi ai lui din lumea largă.
Fiecare regizor care va veni va începe cu un atelier de cunoaştere şi de „amuşinare” a trupei, pe care vreau să o punem cât mai mult în valoare. Vom începe anul cu Stathis Livathinos, care până de curând a fost directorul artistic al Teatrului Naţional al Greciei, pe care l-am întâlnit la Festivalul Uniunii Teatrelor Europene la Cluj, şi care va face cu trupa noastră un atelier pe teme ale teatrului grec antic aduse în contemporaneitate. În aprilie, revin Andrei Şerban și Daniela Dima. Cu Andrei de-abia aştept să mă întâlnesc, pentru că, deşi Ducu m-a adus în teatru, eu mă consider actorul lui Andrei Şerban (am jucat la el în „Richard III” şi în „Zadarnicele chinuri ale dragostei” şi de-abia aştept să vedem unde mai „călătorim” împreună). Va reveni, în iulie, la invitația mea, în cadrul „Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru”, Andreas Manolikakis, directorul de la faimosul „Actors Studio” din New York, cu propuneri de colaboratori din întreaga lume. Am vorbit şi cu Radu Afrim să monteze la noi. Cred că este momentul să aibă loc, în sfârşit, întâlnirea dintre acest mare regizor şi această mare trupă.
– Ca poveste personală, cum te-ai apucat de teatru? Bănuiesc că având tatăl actor, a fost o cale firească.
– Deja e un clişeu în cazul copiilor de actori „de mică am crescut în teatru”. Tata îmi pusese un scaun în loja de la reflectoare şi urmăream totul de acolo. Aveam cam cinci-şase ani când într-o scenă din „Puricele”, devenită iconică, între tata şi Horaţiu Mălăele, în care personajul tatei se făcea că uită textul pe care tocmai îl spusese, am crezut că tata e în dificultate şi i-am sărit în ajutor suflându-i replica „e viaţa lui în joc!”. Sala a râs şi m-a aplaudat, dar devotamentul meu în a-mi salva tatăl din ceea ce credeam că e ceva rău le-a adus celor doi de pe scenă, brusc, lacrimi în ochi… Generala şi liceul le-am făcut la Şcoala Centrală, cu nişte ani mai teribilişti în liceu, în care m-am îndepărtat total de zona artistică. Atunci când s-a pus problema de mers la facultate, am ales Dreptul. Dar în anul II am realizat că nu voi profesa în domeniu niciodată. Nu am abandonat însă facultatea, am absolvit cu examen de licenţă. În timpul studenției am urmat şi absolvit la Londra cursurile de management şi apoi de marketing ale London School of Economics. Mi-a plăcut foarte mult. Mi se potrivea, dar tot nu mi se potrivea-mănuşă. După ce am dat licenţa la Drept, am înţeles că vreau să merg pe un drum artistic. Am luat şi lecţii de canto, îmi place enorm să cânt, dar am realizat că totuşi actoria mă exprimă într-un mod complet. Dar deja fusese admiterea la UNATC, pentru că mă trezisem cam târziu, aşa că m-am dus la Hyperion, la clasa doamnei Rodica Mandache şi a lui Eusebiu Ştefănescu, unde am stat doi ani. O prietenă m-a invitat să văd Gala Absolvenţilor de la UNATC şi, de cum am intrat acolo, am simţit că este o altă energie, m-a impresionat că în primul rând se aflau nume grele din teatrul românesc, ţin minte că era Ducu, era George Mihăiţă, Gelu Colceag, George Ivaşcu, Paul Chiribuţă, erau critici de teatru, Marina Constantinescu, Ludmila Patlanjoglu, Mircea Morariu, Magdalena Popa Buluc. Mi-am spus: „Uau! Aici e ca afară. Vin directorii de teatre şi te recrutează. Eu aici trebuie să fiu”. Şi atunci m-am trasferat, prin concurs, la UNATC. A trebuit să o iau de la capăt cu anul II pentru că UNATC e considerat mai sus decât celelalte facultăţi de teatru, la clasa domnului Paul Chiribuţă, care era şi decan în acel moment. Aşa că după 4 ani de Drept, două veri la London School of Economics, doi ani de Actorie la Hyperion, doi ani de licenţă şi doi de master la UNATC, am început şi eu să îmi trăiesc viaţa. Am făcut cu totul 10 ani de facultate. Am lucrat un an și în TVR, la Teleenciclopedia, ca traducător de documentare, am făcut şi un pic de radio, dublaj de animații şi apoi m-am mutat cu toate bagajele în teatru. Abia acum înţeleg, în sfârşit, cum s-a adunat în viaţa mea piesă cu piesă, ca într-un puzzle, pentru ca eu să pot ajunge director la Bulandra. Pentru că dacă nu aş fi avut studii de Drept şi de management, ci doar de actorie, nu aş fi putut fi manager, la fel, dacă nu aş fi fost şi actriţă, nu aş fi fost eligibilă pentru acest post.
„Sper din tot sufletul că părinții mei sunt mândri de mine”

– Ştiu că tatăl tău a renunţat la profesia de actor. Nu ţi-a spus că teatrul este un teren minat?
– La început, auzind că vreau să dau la Teatru, nu a fost foarte încântat, au fost şi momente în care părea că vrea să mă deturneze, dar cred că era un test, voia să mă încerce, să vadă dacă îmi doresc acest lucru la modul autentic. Şi mai ales dacă am datele potrivite dorinţei. Am doi părinţi minunaţi, pe care îi iubesc foarte tare, şi care mă iubesc nespus. Încă de copil mi-au transmis acest lucru, pe care eu l-am înţeles foarte clar în timp, că părinţii îmi sunt şi cei mai buni prieteni, că ei mă vor iubi mereu necondiţionat şi mă vor ajuta şi mă vor susţine indiferent de ce alegeri voi face în viaţă. Aşa că nu mi-am pierdut timpul cu alţi străini şi am fost de la început foarte apropiată şi deschisă în relaţia cu părinţii mei. Ştiu că ei, ca orice părinte, doresc tot binele pentru copilul lor, vor ca el, copilul, să nu fie sluga nimănui, să nu fie rănit, să nu fie umilit, să nu sufere, iar tata ştiind că teatrul îţi poate aduce şi suferinţă, m-a prevenit de acest lucru. Dar eu nu m-am lăsat. El venea la fiecare examen şi îi spunea mamei: „Măi, dacă nu e destul de bună, nu e sfârşitul lumii. O luăm acasă şi gata”. Dar eu creşteam de la examen la examen, ca actriţă profesionistă la fel, am crescut de la spectacol la spectacol şi acum sper din tot sufletul că sunt mândri de mine. E o împlinire şi a lor, cred că este pentru amândoi şi o împlinire personală. Şi mai am un vis secret şi imposibil: să-l pot convinge pe tata să se întoarcă pe scenă, să jucăm, măcar o dată, împreună…