Anticipate cu cântec

Prin votul din 5 februarie a.c., Parlamentul a respins asu­marea răspunderii guvernului liberal al lui L. Orban în chestiunea reîntoarcerii la două tururi de scrutin în ale­gerile locale. Prin votul a 261 de parlamentari, guvernul instalat cu trei luni în urmă a fost astfel demis. Liberalii nu aveau, desigur, decât o majoritate conjuncturală în actualul Parlament, aleșii săi reprezentând numai 22% din componența lui. Guvernul PNL, venit pe valul respingerii PSD-ului la alegerile anului 2019 (europarlamentarele, referendumul pe Justiție și prezidențialele), putea să cadă oricând, ca urmare a volatilității regrupărilor parlamen­tare, ce îi limitau drastic posibilitatea de a lua decizii fundamentale pentru depășirea dezastrului indus țării de guvernarea PSD-istă. Orban și cabinetul său au putut cu greu să impună adoptarea bugetului de stat pe 2020, în contextul obligațiilor asumate prin lege de fosta ad­mi­nis­trație (mai ales cele privitoare la creșterile de salarii și pen­sii) și al inițiativelor parlamentare votate de repre­zentanții acesteia, cum a fost cazul dublării alocațiilor pentru copii. PSD-ul a lăsat noului guvern o „moștenire otrăvită”, după ce – în cei trei ani de exercitare a puterii în stat – a golit cu totul fondul bazat pe resursele bugetare ale țării. Fără o majoritate parlamentară fermă și stabilă, prins în chingile fixate de legislatura PSD-istă, guvernul PNL ar fi ajuns, în anul rămas până la parlamentarele „la termen”, să se uzeze la maximum, prin artificii legislative și administrative care i-ar fi asigurat PSD-ului și sateliților săi baza pentru a cere electoratului un nou mandat ma­joritar. În cele trei luni de administrare a afacerilor țării, vuvuzelele propagandistice ale PSD-ului au început deja să învinuiască guvernul Orban de toate nereușitele din așa-zisul lor program de guvernare. „Schema” a mai fost încercată cu succes și înainte de ultimele alegeri par­lamentare, când guvernul de tranziție al lui Dacian Cioloș a fost acuzat de toate consecințele negative ale adminis­trației PSD-iste anterioare, conduse de Victor Ponta.

Singura soluție de deblocare a situației este organi­za­rea alegerilor anticipate, o majoritate parlamentară nouă și responsabilă putând tăia nodul gordian al frânghiilor cu care guvernarea PSD-istă și-a legat succesorii. Româ­nia are însă o Constituție imperfectă, concepută pe măsura lui Ion Iliescu, Adrian Năstase și a altor corifei ai PSD-ismului (proveniți din „laboratoarele” ideologice ale de­functului PCR), ce face aproape imposibilă dizolvarea unui Parlament delegitimat de opțiunile electoratului la di­versele alegeri intermediare și de regrupările sale in­ter­ne. În actuala formulare, Constituția impune doar soluția autodizolvării Parlamentului, după ce acesta respinge succesiv două numiri de premier din partea președintelui țării. Deși legitimat de votul direct prin care este ales, acesta nu are nicio putere pentru a solicita convocarea unor anticipate care ar reînnoi „forul legislativ”. În si­tuația dată, Președinția și guvernul PNL nu au avut altă opțiune pentru forțarea anticipatelor decât jocul greoi al numirii de două ori a aceluiași premier, demis, deja, după asumarea răspunderii pe problema fundamentală a ale­gerilor locale în două tururi. PSD-ul (alături de UDMR, interesată egoist de soarta propriilor aleși local) nu putea să nu respingă o asemenea asumare, pentru că acceptarea ei ar fi dus la pierderea, la alegerile de acest tip, a peste jumătate din primăriile pe care le deține, adică la pierderea „bazei sale de masă”. Iar inițiativa PNL-istă a alegerii indirecte a președinților consiliilor județene ar fi dus la demolarea puterii „baronilor locali”, prin care con­tro­lează, aproape feudal, diversele comunități teritoriale. Pe fondul scăderii accentuate a impactului său electoral, PSD-ul a fost, așadar, obligat, să refuze „asumarea” PNL-istă, deși a deschis astfel calea spre anticipate. Același PSD este însă decis să le refuze, pentru că reprezentanții săi în forul legislativ și-ar pierde, datorită neterminării mandatului, o serie de avantaje „nesimțite” (pensii, facilități speciale) cu care tot ei s-au dotat. PSD-ul a intrat în „logica anticipatelor” cu inima îndoită, căci riscul pier­derii bazei sale de masă, fără controlul micilor comunități locale, anunță un viitor sumbru. O cădere a PSD-ului în eșalonul „partidelor de pluton” ar duce, până la apariția unui adevărat partid de centru-stânga, la stingerea lui treptată. Demiterea cabinetului Orban, inevitabilă pentru supraviețuirea lui, l-a pus – în consecință – în situația paradoxală de a valida (de două ori!) redesemnarea lide­rului PNL-ist la șefia administrației, pentru a nu provoca anticipatele.

Nu cred că în această derulare a evenimentelor poate fi vorba de „un blat” între PNL și PSD, după cum au su­gerat unii analiști. PNL-ul a renunțat, susțin ei, la alegerile locale în două tururi (și, desigur, și la alegerea indirectă a președinților de consilii județene, prin „piedica legală” găsită de ministrul Justiției, Predoiu) contra acceptării de către PSD a anticipatelor. PSD face, în continuare, toate demersurile – inclusiv prin apelul la „instrumentul” său, CCR-ul – pentru ținerea parlamentarelor la termen. PNL-ul nu putea ieși din „jocul impus după reguli PSD-iste” decât alegând soluția anticipatelor, care îi permite – în eventualitatea câștigării lor la scor – schimbarea ra­di­ca­lă a legislației și, concomitent, restructurarea adminis­tra­­ției. Premierul desemnat trebuie, de aceea, să susțină – fie și prin OUG – alegerile locale în două tururi, ca prim punct al programului său de guvernare. PSD-ul ar fi obli­gat, în acest caz, să aleagă el răul cel mai mic. Oricum, până la parlamentarele anticipate sau la termen, popula­ri­tatea lui nu va mai depăși votul „electoratului-captiv”.