THEODOR BACONSCHI: “M-a întristat momentul simbolic în care steagul Marii Britanii a fost extras din Parlamentul European”

Ce urmează după Brexit?

Pe 31 ianuarie 2020, la ora 11 p.m. G.M.T., Marea Britanie părăsea Uni­u­nea Eu­ropeană. Plecarea celei de-a doua mari economii a UE din blocul comunitar a de­clan­șat un cutremur cu consecințe geo-politice im­previzibile. Nu știm cum va funcționa UE fără insu­lari, dar e limpede că vom simți absența lor pe toa­te planurile. Pentru mai multe amănunte, i-am so­licitat un interviu domnului amba­sador Theo­dor Baconschi, fost ministru de Externe al României.

“Insula a redevenit… insulară”

– Vorbim despre Brexit, dar mulți dintre noi nu știm ce înseamnă. De ce au plecat britanicii din UE?

– Situația e oarecum ironică, dacă ne gândim că ideea unor “State Unite ale Europei” a fost expri­mată în premieră, după al II-lea război mondial, de un premier britanic: Winston Churchill. El avea în minte, desigur, necesitatea ca democrațiile oc­ci­dentale (din așa-numita “lume liberă”) să strân­gă rândurile în fața pericolului comunist re­prezentat de URSS, care-și întinseseră dominația pâ­nă la Berlin. Principiul unității strategice a Occi­dentului a funcționat pe durata războiului rece și în deceniile succesive prăbușirii URSS. Dar iată că acum situația aceea (stabilă din toate punctele de vedere) lasă loc unui context mai fluid. La fel de ciudată e decizia britanicilor, dacă ne gândim că ei au aderat la blocul comunitar (continental) destul de târziu: multă vreme, Franța lui Charles de Gaulle s-a opus integrării Marii Britanii! Oricum, fapt este că, acum trei ani, 17 milioane de britanici au votat pentru Brexit, depășindu-i pe cei 15 milioane care s-au opus părăsirii UE. Fostul premier Cameron și–a asumat riscul convocării unui referendum, fiind convins că el nu va “trece”. Intenția lui era de a păs­tra guvernul și majoritatea conservatoare, ofe­rind o satisfacție facțiunii eurosceptice. Din păcate, calculul s-a dovedit greșit. David Cameron a ieșit ne­­glorios din scenă, lăsându-i locul din 10, Downing Street, d-nei Theresa May, care a făcut aproape trei ani de echilibristică, încercând să pună în practică Brexitul și să evite riscul unei “ieșiri dezordonate”. Abia noul premier, Boris Johnson – fost primar al Londrei și, o vreme, ministru de Externe – a recompus majoritatea parlamentară (prin alegeri) și a scos efectiv țara din UE, la 1 februarie 2020. Deși campania pro-Brexit a fost populistă și plină de informații eronate, ea s-a bazat pe clasicul suveranism britanic, menit, printre altele, să panseze frustrările post-imperiale. Insula a redevenit… insulară. Și totuși (sau tocmai de aceea), nu a scăpat de provocări serioase: Parla­mentul scoțian anunță un nou referendum pentru independență, situația din Irlanda nu e nici pe departe sub cel mai strict control. Plus că elitele urbane, educate, din City-ul londonez, dar și marile corporații și mediul academic au fost anti-Brexit: societatea britanică va avea de gestionat pe termen lung toate aceste linii de fractură internă.

“E o mare pierdere de ambele părți”

– Ce pierde Uniunea Europeană prin ieșirea Marii Britanii din sânul familiei?

– Sincer, m-a întristat momentul simbolic în care steagul Marii Britanii a fost extras din Parla­mentul European. Discursul “final” al eu­rodepu­tatului Nigel Farage a fost, de asemenea, la­men­tabil. Evident că e o mare pierdere de am­bele părți. UE pierde un stat-membru de pri­ma linie, o putere nucleară, o mare economie dina­mică și un contri­bu­tor net la bugetul comunitar. E grăitor și faptul că după Brexit, UE nu va mai avea nicio univer­si­tate în topul 25 mondial, ceea ce spune ceva, nu atât despre excelența academică a Rega­tu­lui Unit, cât despre deficitul european de com­petitivitate în materie de cercetare funda­men­tală. La rândul său, Marea Britanie se regăsește într-o situație juridică foarte complexă, fiind obligată să negocieze un nou tratat cu UE, până la finalul acestui an. Vor fi ne­gocieri de toate felurile, de la stabilirea cotelor de pescuit în nou delimitatele ape teritoriale, până la tarifele vamale și o mulțime de chestiuni finan­cia­re, de politici industriale sau agricole, de acces pe piața internă a mărfurilor britanice, sau de regim al vizelor. Dl Johnson poate trece rapid un asemenea acord prin Parlamentul de la Londra, însă Comisia Europeană va avea nevoie de un mandat de la toate statele-membre, iar ratificarea viitorului Acord în parla­mentele lor naționale va fi un proces cu multe hopuri, greu de coordonat. Putem deplânge o pier­dere și pe plan strategic: Marea Britanie era o exce­lentă garanție de coeziune euro-atlantică, grație relației sale speciale cu SUA. Relația UE-SUA scâr­țâie, așa cum am constatat și la recenta ediție a Conferinței de Securitate de la München, unde Ro­mânia a fost reprezentată de premierul Ludovic Orban, secondat de titularii de la Externe și Apă­rare. Acum, mai ales noile state-membre din Cen­trul și Estul Europei rămân avocații unei relații transatlantice solide, văzută ca element central în­tr-o lume unde competiția geopolitică dintre marile puteri s-a relansat. Cert este că Brexit s-a produs și că trebuie să ne adaptăm cu toții acestei noi situații.

“Proiectul european este în pierdere de viteză”

– Credeți că exemplul Marii Britanii ar putea fi urmat și de alte state? Este UE în pericol de fragmentare ori dispariție?

– Există curenți eurosceptici destul de puternici, dar nu cred că exemplul Marii Britanii va fi urmat de alte state-membre. El va fi mai curând agitat ca pârghie de negociere între anumite state-membre și Comisie sau Parlamentul European. Pentru mo­ment, reformele propuse de Franța sunt blocate de Germania. Polonia, Ungaria și parțial Cehia sunt taxate de la “centru” pentru presupusul lor “ilibe­ra­lism”, extinderea cu Macedonia de Nord și Alba­nia trenează, Parteneriatul Estic e în pierdere de viteză și substanță, deci nu ne aflăm într-un context care să genereze entuziasm, mai ales dacă adăugăm presiunea migraționistă dinspre Orientul Mijlociu și Africa, revizionismul rusesc, emergența Chinei (care reface Drumul Mătăsii prin investiții enorme de infrastructură în Oceanul Indian și Asia Cen­trală). Impactul geopolitic al noilor tehnologii și interconectarea globală a situațiilor de “criză” ne-au instalat într-o lume impredictibilă, unde fap­tul că distanțele au fost abolite nu oferă garanții de stabilitate și dialog. Uniunea Europeană trebuie să salveze NATO, să investească pentru modernizarea capacităților sale militare, să definitiveze extin­de­rea fără a neglija politicile de convergență, să nu sa­crifice relația cu SUA pentru un improbabil con­do­minium cu China și Rusia, să reglementeze imi­grația ilegală, sporindu-și simultan prezența în ve­cinătatea sa orientală și meridională. O agendă complexă și dificilă, care va presupune mai puțină demagogie suveranistă (deci mai multă solidaritate între statele-membre), dar și o relansare concretă a proiectului european, aflat în pierdere de viteză.

– Există un impact românesc al Brexit-ului? Vor avea de suferit de pe urma lui concetățenii noș­tri din Regatul Unit? Dar cei care vor acum să plece în Anglia, tinerii români, de pildă, care vor să se înscrie la facultățile din Marea Britanie?

– Marea Britanie a devenit principala destinație a românilor în ultimul deceniu, după ce piața mun­cii din Italia, Spania, Germania, Franța și zona scan­­dinavă a fost saturată. S-au instalat acolo aproa­­pe o jumătate de milion de compatrioți, fie la lucru, fie pentru afaceri sau pentru studii uni­ver­sitare. Soarta lor trebuie să fie identică cu aceea a oricăror resortisanți ai statelor-membre UE și, în acest sens, am convingerea că Parlamentul Ro­mâ­niei nu va ratifica noul Acord UE-UK, înainte ca el să conțină garanțiile juridice ale acestei egalități de tratament. Comunitatea românească din Marea Britanie are, cu siguranță, o contribuție importantă la creșterea PIB-ului britanic și nu va putea lipsi peste noapte din circuitele economice, comerciale sau din sfera serviciilor, la care ia parte. Londra a anun­țat deja că toți cetățenii UE vor putea face solicitări pentru viză pe durată lungă sau chiar pentru stabilirea în Marea Britanie, în condițiile legii, deci și românii vor avea această perspectivă. Cred însă că taxele de studii pentru non-britanici (și non-Commonwealth) vor fi în viitor mai mari, ceea ce nu e de natură să ne bucure.

– Cum vedeți viitorul relațiilor noastre cu Ma­rea Britanie?

– Dispunem de toate argumentele pentru a susține o cât mai ambițioasă relație bilaterală, Bucu­rești-Londra. Nu trebuie să fii numaidecât anglofil pentru a admite că avem enorm de multe de învățat de la britanici și că o bună relație între țările noastre prezintă un interes viabil, pe termen lung. Aștep­tăm în continuare investiții britanice în economia ro­mânească, așa cum ne așteptăm ca lobby-ul Prin­țului Charles pentru frumusețile țării noastre (și pentru un stil de viață curat, în spiritul mește­șu­gurilor tradiționale) să nu înceteze. Și Casa Re­gală a României poate juca, aici, un rol sem­ni­ficativ. Cele două națiuni sunt apro­piate mai mult decât oricând în isto­ria lor cu­nos­cută. Ar fi cu totul con­traproductiv să risipim acumu­lările prezentei etape, în loc să continuăm sporirea lor reciprocă, pe toate pla­nurile.