Era o zi senină de toamnă (14 octombrie 2004) când, după multe reflecții, am decis să ne luăm un tovarăș, un prieten, un suflet care să ne fie sincer devotat: un cățel. Ne-am dus la un adăpost de animale găsite, aduse, ce stau un timp la dispoziția celor ce vor să adopte un „alungător de singurătate”. Lătratul câinilor ne-a ghidat cu precizie spre locul ce le fusese destinat. Erau mulți câini, de toate rasele, unii lătrau, alții se învârteau în jurul lanțului care-i ținea într-un perimetru restrâns. Pe un covoraș, stătea liniștit un cățel cu labele lungi, ce aducea cu ceva între câine lup și ogar. Am simțit din prima secundă un atașament inexplicabil, o atracție fără rațiune. L-am luat la o scurtă plimbare, să văd cum merge, fiindu-mi frică să nu tragă prea tare de zgardă. Mergea în zig-zag mirosind, fără alte hachițe neplăcute.
I-am deschis ușa din spate a mașinii, a sărit și s-a culcat pe bancă. Acasă, cum a intrat, s-a cuibărit pe o canapea, de parcă ăla era locul lui de când lumea. I-am făcut toate vaccinările cerute de lege, consult medical, ne-am îngrijit de tot ce îi trebuia ca să aibă o viață plăcută. Au urmat multe zile frumoase, zile când la orice plimbare în pădure se bucura, fugea din boschet în boschet sau gonea căprioarele, scoțând sunete de plăcere, de vânător. Eram prinși de-acum, eram strâns legați sufletește, se simțea, se vedea că era o legătură sudată. Pozițiile de odihnă pe canapea sau pe fotolii erau unice, fie pe spate cu labele în sus, fie cu capul pe picioarele noastre, fie că stătea să-l mângâi, fapt care îi plăcea nespus. Oamenii au părți bune și rele, indiferent de clasă, rasă sau cultură, dar un animal de companie îi „umanizează” pe toți. Câinele, de pildă, ne ajută să învățăm, să iertăm, să fim cinstiți, să nu trădăm, să iubim, așa cum el iubește până la divinizare pe cel ce-l are în grijă, indiferent dacă este sărac sau bogat, indiferent de tratamentul ce i-l aplici: este trup și mai ales suflet pentru stăpânul lui. La drum, Jack era inegalabil. Cum distanțele la noi sunt colosale, el stătea într-un somn aparent liniștit pe bancă, la picioarele lui Lili, soția mea, sau atent la geam. Așa a văzut de cinci ori Florida, de nenumărate ori Montrealul, a fost cu noi în multe alte vacanțe mai lungi sau chiar prea lungi. Dar nu se văita niciodată, era fericit să plece – un vagabond, un călător permanent, un voiajor ce trăia plăcerea drumului cu toată intensitatea, cu dorința de a vedea ceva nou, de a mirosi locuri neumblate până atunci. Așa au trecut pe nesimțite cinci ani. Ani de multă afecțiune, de griji cotidiene, de evenimente. În primăvara anului 2009, ne-am întors în Florida. Jack avea un testicul mărit ca o portocală, a trebuit să-i fie extirpat. Acesta a fost începutul încercărilor, începutul sfârșitului.
A fost o vară extrem de călduroasă. Aerul condiționat mergea permanent. La ore fixe, scoteam câinele la o plimbare sau în grădină; Jack se așeza la soare, chiar când era o temperatură de 40°C. Mirarea mea era mare, știind că, de obicei, suferea de căldură, la fel ca mine. Nu bănuiam că în el era un germene ucigător ce creștea ca o buruiană rea. Lili se afla în România, pentru un tratament medical. Nevrând ca, însoțindu-o, să-l las pe Jack la un hotel pentru animale, am rămas cu el. Știam că, în rarele dăți când îl lăsasem singur acasă, suferea, zgâria covorul cu ghearele și de aceea îl luam peste tot în fiecare zi cu mine. Aștepta liniștit în mașină să fac cumpărăturile, să-mi rezolv treburile la bancă și toate câte erau necesare.
La finele lui septembrie, am plecat la Toronto; noaptea a avut, ca niciodată, spasme; i-am ținut mâna pe burta care avea convulsii, la intervale scurte. La Montreal s-a liniștit. Ajuns acasă în seara de 2 octombrie 2009, scâncea, venea la mine cu lăbuța stângă din față în sus. Îl durea. Cu lupa, cu mare atenție, ne-am uitat să nu aibă vreun ghimpe sau vreo rană. Totul părea normal. Ce speranță deșartă! A treia zi l-am dus la veterinar, care i-a făcut două radiografii ce arătau ceva suspect la marginea superioară a osului, o pată ca o ceață. Am fost recomandat la un alt veterinar, dr. Green, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai buni. Alte radiografii, care la fel au fost făcute sub anestezie. Jack era extrem de fricos, sensibil, știa că merge la veterinar, tremura, sărea pe mine, îmi lingea mâinile, doar vocea îi lipsea ca să-mi spună: „Ia-mă de aici”. Dr. Green mi-a recomandat un specialist ortoped ca să-i citească radiografiile. Dr. Prater, cam brutal, mi-a spus: „Are cancer la oase, nimic de făcut, chiar dacă îi amputăm laba, nu va trăi mai mult de nouă luni”. Nu am vrut să cred. Jack era alert, fericit, și sărea chiar în trei lăbuțe când luam zgarda, semn că plecăm la plimbare. Seara îl ungeam cu o alifie ce-i încălzea locul bolnav, îi puneam un prosop care îi ținea de cald, îi dădeam pilule pentru ameliorarea durerii. Seara de 13 octombrie 2009 a fost de neuitat: nu-și mai găsea locul. Uns, masat, se ridica dintre noi din pat, cădea la pământ, neavând putere, se ridica din nou și iar cădea. În cele din urmă, sperând să-l liniștesc, i-am dat un somnifer. A adormit, nu înainte de a se muta cu greutate din patul nostru în fotoliu și apoi în patul dormitorului de musafiri. Aici a adormit până dimineața. După ce s-a trezit, a venit până la scară, dar nu a putut să o coboare, l-am ajutat, și el scâncea de durere la fiecare treaptă pe care pășea. L-am dus la veterinar, care i-a făcut două injecții să-i curme durerea și viața.
Omul a inventat tot felul de aparate de măsurat lichidele, viteza, sunetul, materia sau distanțele cosmice, dar nu a fost capabil să măsoare intensitatea durerii care te cuprinde la despărțirea de cineva drag; durerea o ai, o porți cu tine ca pe o greutate copleșitoare, ce te apasă până la sufocare.
Jack se odihnește acum, fără dureri, într-un cimitir pentru animale, deschis în anul 1896. Este înconjurat de alte 80.000 de suflete de animale și de peste 500 de urne de cenușă umană, a celor care au dorit să fie alături, în moarte ca și în viață, de cei care niciodată nu i-au înșelat, nu i-au părăsit, ci dimpotrivă, le-au arătat dragoste, fidelitate, supunere și le-au adus multe bucurii.
Sunt mulți cei care, în fața unui cimitir pentru animale, râd și batjocoresc. Dar mai devreme sau mai târziu, va veni ziua când și ei își vor da seama ce lumină și ce bucurie aduce un câine în viața noastră.
Dormi, scumpul meu Jack, un somn liniștit! Te-am iubit mult și te voi iubi mereu, până voi închide ochii.
NICOLAE P. – SUA
