Declanșarea – aparent din senin – a pandemiei de coronavirus Covid-19 a surprins pe toată lumea. Încrederea în capacitatea tehnologică a omului de a stăpâni natura s-a prăbușit. Reacțiile celor mai multe guverne amintesc de „soluțiile” Evului Mediu în fața unor catastrofe asemănătoare: izolarea în medii septice, excluderea contactelor sociale, păstrarea unei igiene cât mai stricte. Oficial, un antidot la virusul cu iz pandemic nu a fost găsit până acum. Evoluția lui planetară a blocat economiile și, demonstrând cât de fragilă este ființa umană, a relativizat scara valorilor ce reglează comportamentele. Covid-19 a dezvăluit slăbiciunile unor comunități și a pus la grea încercare structurile lor organizaționale. Efectele infecției generate de el vor depăși cu mult problemele sistemelor sanitare ale statelor lumii, resimțindu-se profund în viața comunităților, prin reconsiderarea rolului elitelor conducătoare și chiar prin reașezarea valorilor morale, politice și religioase la care se raportează. Pentru România, epidemia cu Covid-19 reprezintă un moment de cumpănă grea. Pandemia a pus în lumină extrema fragilitate a Statului, capacitatea lui redusă de a reacționa eficient la provocări neașteptate, ce nu mai țin de jocuri politice, interne sau externe. Ea a demonstrat că politizarea excesivă a instituțiilor este profund păgubitoare, generând disfuncționalități majore, atunci când apare nevoia unei acțiuni ferme și unitare în fața unei catastrofe iminente. În treizeci de ani de la căderea comunismului, partidele politice, în frunte cu PSD-ul, cel mai mare dintre ele, nu au făcut altceva decât să încerce continuu ocuparea, cu „oamenii lor”, a structurilor în cauză, fără niciun criteriu de competență, pregătire de specialitate, profesionalism. A contat doar fidelitatea față de ierarhiile politice și acceptarea oarbă a deciziilor acestora. Așa s-a ajuns la transformarea administrației de stat într-o uriașă rețea de sinecuri, coruptă și ineficientă, impermeabilă la modernizare (care ar fi dus la disponibilizări motivate), lentă și distorsionată în comunicare. Fiecare instituție administrativă a fost parazitată de „servicii externalizate”, agenții și oficii de profil, mari consumatoare ale banului public, în schimbul unor „proiecte” (de cele mai multe ori) fanteziste sau inutile, reluate (cum s-a întâmplat cu celebrele „studii de fezabilitate” pentru autostrăzi) la orice schimbare a „vârfurilor” sistemului. Cum să explici unui ocidental, obișnuit cu eficiența rapidă a birocrației administrative din țara lui, că un oraș ca Bucureștiul (cu vreo două milioane de locuitori) are angajați la Primăria Generală câteva mii de funcționari, în timp ce Londra, Parisul sau Berlinul (cu populații mult mai numeroase) au câteva sute? Cum să-i justifici faptul că aceeași primărie are, pentru lucrările normale de întreținere a orașului, douăzeci-treizeci de „companii” subordonate, în timp ce alte capitale au două-trei? Am dat un exemplu la îndemână, dar el este multiplicat la maximum în toate zonele României, de la marile orașe, până la cel din urmă sat. Toată această „armată” consumă discreționar fonduri și „mulge” bugetul statului ori de câte ori are prilejul sau vreo nevoie oarecare. Se mai poate mira cineva că țara nu a investit decât prea puțin în sistemele instituționale care trebuie să îi asigure funcționarea? Învățământul, transporturile și sănătatea au primit fonduri cu țârâita, cât să subziste, nu ca să se dezvolte. În sistemul sanitar s-a petrecut o adevărată crimă, multe spitale fiind închise, institute de cercetare falimentate, producția internă de medicamente lipsită de subvenții (în favoarea importatorilor) și „cadrele” plătite la limita supraviețuirii. E de înțeles de ce specialiștii au plecat cu miile, iar cei rămași au continuat să pretindă „atenții”, chiar și atunci când salariile lor au crescut.
Mi se va spune – în cazul pandemiei – că și țări dezvoltate, cu sisteme sanitare funcționale și calibrate și cu personal corect și bine pregătit, au fost surprinse și au dat rateuri în fața crizei. Fenomenul, rapid și neașteptat a lovit dur state bogate ca Italia, Germania, Franța ori SUA. Dar la apogeul infectărilor, cu nenumărați bolnavi și morți, ele s-au dovedit capabile să se redreseze cu celeritate, deblocând fonduri pentru toate echipamentele și consumabilele necesare și stimulând material institutele de profil pentru căutarea remediului. În România, fondul de rezervă era gol, epuizat de „politicile” PSD-iste de satisfacere a clientelei și de mituire a electoratului. Guvernul liberal condus de Ludovic Orban s-a trezit brusc că, în fața teribilei pandemii, nu are nimic în rezerva de stat pentru a completa, prin achiziții de moment, stocurile minime de care dispuneau spitalele, farmaciile și, în fapt, întregul sistem sanitar. Măsurile „clasice”, de izolare, „distanțare socială” și igienă, pe care le-au luat de altfel toate guvernele planetei, nu vor fi suficiente fără fonduri masive pentru achiziții de material sanitar de ultimă oră și medicamente corespunzătoare. În România nu s-a ajuns încă la „vârful de sarcină” al pandemiei, și revenirea în țară, din zone profund infectate, a sute de mii de „diasporezi” va duce dificultățile sistemului la paroxism. Cum va rezista acesta, fără o organizare perfectă și fără dotări corespunzătoare, acum, când anii de compromis politic și clientelism exacerbat au început să-și arate exploziv efectele? La Suceava, Orăștie, Arad și chiar în București, incompetența și corupția și-au dat deja măsura, iar consecințele „promovării” lor în sistem se văd și în restul țării. Cum se va descurca sistemul când mii și mii de oameni, după sosirea celor din diaspora (care erau „buni” când trimiteau câștigurile lor muncite în țară), vor trebui ținuți în izolare, în carantină sau spitalizați, aprovizionați cu alimente și alte lucruri de primă necesitate? „Șobolanii”, adică incompetenții și profitorii din sistemul sanitar au început deja să fugă, generând – la ora actuală – o lipsă acută de „cadre” specializate și cu vocație. Criza din domeniu, dureroasă și frustrantă, nu e însă ultima.
Lovitura dată economiei românești (ca, de altfel, întregii economii mondiale) este la fel de dură. Milioanele de oameni disponibilizați își vor epuiza rapid resursele, apelând la ajutoarele de stat pentru supraviețuire. Apocalipsa financiară generată de guvernările de până acum (în special din cei trei ani ai administrațiilor PSD-ALDE) au lăsat țara cu buzunarele goale. Voi analiza în editorialul următor efectele sociale ale crizei economice provocate de pandemie. România trebuie să se schimbe, dacă vrea să dăinuie, schimbând clasa politică și structurile pe care aceasta le-a distrus. Cu un „stat confiscat”, apocalipsa era previzibilă!
