Când m-am mutat în București, am fost găzduită de o familie de bătrânei, care aveau o casă așezată în mijlocul unei grădini uriașe. Spun “uriașă”, dacă mă gândesc la o grădină de oraș și dacă o compar cu grădinile de la sate, care se întind uneori pe dealuri și văi. Ascunsă cu totul în verdeață, casa părea adăpostul Sfintei Vineri. Gospodărită cu îndemânare și dichis, grădina celor doi avea de toate. Creșteau acolo din sârguința tantei Elena și a lui moș Nicu vișini, peri, meri, alături de multe tufe de mure și zmeură, coacăze, margarete, iriși, trandafiri și crini imperiali, care erau mândria grădinii, cu frunzele lor mari, dungate în alb și verde. Când aceștia înfloreau, tanti Elena își umplea brațele cu ei și-i ducea la biserica din capătul străzii, unde împodobea icoana Maicii Domnului. Era tare rugătoare și avea alături de “moșucul” ei, cum îi plăcea să-l alinte, o viață curată și armonioasă. Nu degeaba a fost aleasă în parohia aceea, ca în fiecare săptămână, ea să frământe și să coacă prescurile de care era nevoie la biserică, prescuri pe care le însemna cu un pecetar vechi, din lemn, moștenit de la nănașa ei din Țara Branului. Când nu era ocupată cu de-ale bisericii, își vedea de gospodărie, de grădinărit pe lângă tufele de bujori albi, roz și roșii, care mărgineau aleea ce lega casa “dinainte”, de la stradă, în care stăteam eu, de căsuța din fundul grădinii, în care locuia împreună cu bărbatul ei, cu o pisică și un câine. Moș Nicu a fost ofițer de armată în vremea războiului și se apropia de nouăzeci de ani, atunci când l-am cunoscut. Nevasta lui era doar cu un an mai tânără.
“Elenuca” și “moșucul”
Cei doi n-au avut copii și, ajunși la anii duioșiei, își petreceau toate ceasurile zilelor frumoase între florile pe care le îngrijeau cu atenție și mare dăruire. Buchetele aranjate cu mare migală de moș Nicu ajungeau tot la două, trei zile, în fața icoanelor din biserică, unde le ducea tanti Elena. Erau neobosiți în ce făceau și nu i-am văzut niciodată să se plângă de ceva, în ciuda anilor pe care-i purtau semeț. Păreau două furnici care n-aveau altă menire decât grija grădinii, la care se adăuga marea grijă a unuia față de celălalt. N-a fost ușoară viața lor de tinerețe, cu război, foamete și lipsuri, dar bătrânețea i-a prins într-o lumină rară.
Am fost de multe ori impresionată de gesturile lor de tandrețe, pe care o trăiau fără să se ascundă și fără să se rușineze. O mână pusă delicat pe umărul celuilalt, o atingere cu umărul, o privire vioaie și jucăușă, grija neîntreruptă pe care și-o purtau cât ținea ziua, felul în care el o striga, dezmierdând-o: “Elenucă”, dar și bucuria cu care ea îi răspundea mereu cu-aceeași propoziție: “Aici sunt, moșucule!”, toate acestea erau semnele unei mari iubiri, ale cărei începuturi nu am reușit să le aflu până la urmă, dar care mi se dezvăluia în toată frumusețea și delicatețea ei, mai ales atunci când cei doi lucrau ceva împreună. Se țineau unul de altul, se căutau atunci când nu lucrau în același loc, mereu, mereu se asigurau că celălalt e bine, e în regulă, că nu a pățit nimic. Poate că pe undeva, în toată grija asta mare a lor, era ascunsă și spaima de a fi despărțiți de boli și de moarte, de singurătate, dar niciodată nu i-am auzit vorbind despre asta.
Generalul florilor
Grădina lor era “ca desenată”. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Straturile de flori erau aliniate perfect, florile erau cultivate după soiuri, și erau în așa fel repartizate, încât în orice anotimp, fiecare colț al grădinii avea flori înflorite. Oriunde te uitai, aveai ce să vezi. De multe ori, chiar și când ploua, îl descopeream pe moș Nicu între straturi, așezat pe un scăunel, cu o pelerină de cauciuc pe spate, culegând cu mare atenție toate buruienile care se lăsau rupte, scoase ușor dintre flori, după ce pământul era deja înmuiat de ploaie. Primăvara, de cum se ducea zăpada și vremea era însorită, moș Nicu apărea pe alee cu uneltele de grădinărit. Purta întotdeauna un șorț mare de doc, prevăzut cu mai multe buzunare, în care ținea foarfecele de curățat lăstari, sfoară, capete de sârmă cu care lega aracii și multe alte mărunțișuri pe care le credea el necesare grădinăritului. Purta pălărie, ca să nu-l ardă soarele și, dintr-o grijă nemăsurată, dar și din adevărată dragoste, tanti Elena îi lega la gât fie un fular, dacă aerul era mai rece, fie doar o năframă de-a ei, ca nu cumva să-l prindă frigul și să răcească. Înarmat cu hârleț, greblă, țăruși și sfori, moș Nicu delimita parcelele pentru flori. Mi-l amintesc cum, odată, s-a tot învârtit o dimineață întreagă, ca să marcheze locul, cercul, puțin mai mare decât o umbrelă, în care tanti Elena a semănat apoi busuioc. Atâta a tot măsurat locul, până când cercul, marcat cu bețigașe tăiate egal, i-a ieșit perfect. La un moment dat, am vrut să-l ajut, dar nu mi-a dat voie. Aceea era “misia” lui pentru ziua respectivă și, ca un brav ofițer, ținea s-o ducă singur la capăt. Nici măcar tanti Elena nu intervenea, atunci când “misia” era împiedicată din cine știe ce motive neprevăzute: o piatră îngropată bine în pământ și care nu se lăsa înlăturată, o rădăcină prea puternică ce-l încurca la săpat, o sfoară care se rupea exact când ar fi trebuit să țină în frâu ramurile spinoase ale unui trandafir.
Zi de zi, metru cu metru, grădina își schimba înfățișarea, și moș Nicu părea neobosit. După ce ajungea la capătul aleii cu trasatul și amenajarea parcelelor, moș Nicu o lua de la capăt, pentru că între timp apăreau alte buruieni care trebuiau stârpite, se mișcau poate araci din joaca pisicilor și a cățelului, ori apăreau ici și colo frunze purtate de vânt. Munca în grădină nu se încheia decât la venirea zăpezii. Nu mai pun la socoteală faptul că moș Nicu săpa repetat și împrospăta des pământul din jurul fiecărei tufe de flori, operațiune pentru care își făcuse singur o săpăligă specială, un pic mai mare decât o lingură. Nu se plictisea niciodată, și duminica sau în zilele de sărbătoare, când tanti Elena nu-l lăsa să muncească, se plimba de zeci de ori pe alee, de la un capăt la altul, ca un general aflat în inspecție. Îmbrăcat frumos și cu o băscuță pe cap, cu ochelari cu dioptrii groase, ca fundurile de borcan, moș Nicu inspecta grădina, amânând pentru a doua zi asaltul “tactic” asupra straturilor de zambile ori a leneșelor lalele.
*
Cu siguranță, vă întrebați de ce am stăruit atâta cu pomenirea celor doi bătrânei, a căror imagine pare ruptă dintr-o veche ilustrată, ușor desuetă în aceste vremuri ale grabei și internetului, ce macină orice eveniment și orice știre. S-a întâmplat ca aceste zile de izolare silită să schimbe multe din cele pe care le credeam odată sigure și chiar veșnice. Sigur că trăiesc aceste zile cu îngrijorare și nedumerire, ca toată lumea, de altfel. Sigur că am încercat să găsesc răspunsuri la tot felul de întrebări care au apărut, legate de ce se întâmplă cu noi. Sigur că am suferit că nu am putut să-mi văd și să-mi îmbrățișez copiii, de care mi-e tare dor, prietenii și apropiații, că poarta mi-a rămas închisă multă vreme, că n-am pus o lumânare aprinsă la mormintele neamului, în marile sărbători ale primăverii. Sunt convinsă că schimbările petrecute în aceste luni ne-au afectat pe toți, dar cred că fiecare dintre noi va putea găsi motive și căi de a se adapta la noul joc al destinului. Vom trăi altfel, dar nu putem uita clipele de normalitate, liniște, armonie, tandrețe, dragoste și solidaritate, atât de necesare în aceste zile. Până când ne vom obișnui cu noile legi, reci și fără suflet, cu care se pare că vom trăi de acum înainte, amintirile, ca aceasta cu tanti Elena și moș Nicu, ne pot ajuta să trecem puntea.
