Trecerea de la „starea de urgență” la „starea de alertă”, mai adecvată trecerii primului val al epidemiei cu coronavirus, a provocat, cum nu era normal să se întâmple, o intensificare a disputelor politice. Guvernul liberal al lui Ludovic Orban a stăpânit destul de eficient problemele puse de epidemie, în ciuda precarității sistemului medical românesc și a lipsei cronice de personal de specialitate. Cauzele situației, care a pus la grea încercare administrația țării, sunt știute de toată lumea. Spitalele regionale existente doar pe hârtie, dotările învechite sau folosite inadecvat, managementul defectuos, fără o minimă specializare etc., plus o „politică a medicamentului” interesat deformată puteau duce la o adevărată catastrofă umanitară. Nu s-a întâmplat așa. România a stăpânit pandemia printr-o capacitate foarte bună de organizare (cine ar fi crezut?) și prin excelența medicilor din prima linie. Mediile au informat pe larg desfășurarea „ostilităților” în această bătălie cu un dușman insidios și invizibil, care a afectat întreaga lume. Guvernul a trebuit să ia măsuri extrem de dure, de izolare și carantinare a cetățenilor, de închidere a celor mai multe unități economice și de stopare a oricăror manifestări colective. Interzicerea circulației și a formelor obișnuite de socializare, „militarizarea” unor activități absolut esențiale au fost decizii inevitabile, luate și în restul țărilor Europei, chiar dacă fluxul normal al vieții cetățenilor a fost alienat. Oprirea economiei, suspendarea activităților cultural-sportive și chiar a unora dintre acțiunile de rutină, cotidiene, ale cetățenilor nu puteau să nu aibă consecințe grave pentru toți, chiar dureroase pentru unii. Șomajul (mai mult sau mai puțin tehnic), închiderea micilor întreprinderi comerciale sau anularea surselor de venit pentru liber-profesioniști au și vor avea efecte materiale grele. Îi voi lăsa pe economiști, sociologi, psihologi sau juriști să le analizeze. Trebuie însă să subliniem că dacă guvernul nu se mișca repede, în ciuda numeroaselor bâlbe ale unora dintre reprezentanții săi, catastrofa ar fi căpătat dimensiuni uriașe, cum s-a întâmplat în alte țări. Depășirea „vârfului” infectărilor cu noul virus a fost motivul trecerii de la reglementările cerute de „urgență” la ușoara relaxare îngăduită de starea de alertă. „Alerta” nu înseamnă, desigur, revenirea totală la starea dinaintea declanșării epidemiei. Toată lumea ar fi trebuit să înțeleagă că „paza bună” este necesară, mai ales că „antidotul” pentru epidemie nu a fost încă găsit.
S-au găsit, totuși, nu numai cetățeni nemulțumiți de faptul că „revenirea” la normalitate nu este totală. Forțe politice centrate pe propriile interese au încercat – chiar și în situația extrem de clară a afectării întregii comunități naționale – să exploateze propagandistic reducerea limitărilor impuse cetățenilor prin trecerea de la „urgență”, la „alertă”, învinuind guvernul de o tentativă oneroasă de a institui o administrație totalitară, o dictatură. Constituția României este imperfectă în multe privințe, fără definiții precise ale situațiilor-limită și ale rolului pe care instituțiile statului trebuie să-l joace în acestea. Spațiul de acțiune al puterilor statului este neclar și echilibrul dintre ele instabil. Tendința uneia sau alteia de a le subordona pe celelalte are un „câmp de joc” foarte larg, cum s-a văzut în „bătălia” pentru subordonarea Justiției, desfășurată în ultimii ani de „cel mai mare partid românesc”, PSD. Datorită imperfecțiunii Constituției, tot PSD (sprijinit de partidele lui satelitare) a profitat de faptul că deține majoritatea în Parlament, pentru a amenda dur „legea alertei” propusă de guvernanții liberali. Președintele Iohannis și prim-ministrul Orban au gândit această lege ca pe o trecere treptată la repornirea economiei și a celorlalte activități sociale, păstrând, totuși, o serie de limitări ale „contactelor sociale” presupuse de ele, în contextul menținerii amenințării epidemice, al riscului ca infectarea să reizbucnească mai puternic. Compromis după o guvernare dezastruoasă, coruptă la maximum, în care interesul liderilor lui pentru propria lor bunăstare (imunitate, venituri „speciale”, impenitență) a prevalat, PSD-ul a încercat să profite de stresul resimțit de cetățeni, prin servituțile impuse de „urgență”, golind de conținut legea „alertei”. Majoritatea deținută de PSD în Parlament, împreună cu grupările asociate, îi permite să ciopărțească orice inițiativă legislativă și să blocheze acțiunea, prin tăierea „legală” de atribuții, a oricărei instituții, chiar și în situația de criză națională majoră. Liderii actuali ai PSD-ului au inițiat astfel un joc murdar, un joc pe care, de altfel, l-au practicat tot timpul, jocul la două capete. Pe de o parte, ei speră să-și recâștige popularitatea în fața românilor, stresați de efectele urgenței, învinuind guvernul că le îngrădește libertatea și le îngreunează viața prin amânarea repornirii economiei. Pe de altă parte, dacă (Doamne ferește!) epidemia reizbucnește, acuzând administrația de nenorocirile ce s-ar datora lipsei de pregătire și prevedere. Măsurile specifice „alertei” au fost propuse de specialiști, dar – pentru PSD și aliații lui – asta nu contează. PSD-ul desfășoară, în fapt, o „gherilă parlamentară”, vizând forțarea administrației liberale la greșeli decontabile electoral. Dovada cea mai evidentă că PSD-ul se gândește doar la propriile-i interese este strecurarea, printre numeroasele amendamente „relaxante” la legea „alertei”, a unei prevederi (fără legătură cu problema), prin care se solicită amânarea – sine die – a alegerilor locale. Aceste alegeri, extrem de importante pentru așezarea bazei partidelor în teritoriu, trebuiau să aibă loc, cel mai târziu, în iunie. Primejdia pierderii unui mare număr dintre primăriile ce îi favorizează startul la „parlamentare”, primejdie generată de prăbușirea partidului în toate sondajele, i-a împins pe liderii PSD la această „soluție de avarie”. Mai mult, în context cu justificarea amenințărilor pandemiei, vor să amâne și „parlamentarele”, în ideea că uzura guvernării, austeritatea cerută de repornirea economiei și „greșelile” demnitarilor săi vor reduce impactul electoral al PNL-ului. Având, cu asociații săi, majoritatea în Parlament, PSD-ul poate forța chiar, la momentul convenabil, preluarea administrației, pentru a organiza el toate alegerile. În ce măsură o asemenea perspectivă servește interesului național este o întrebare la care majoritatea electoratului ar trebui să știe răspunsul.
