Relaxarea de după primul val al pandemiei Covid 19 pare că a atins și viața politică românească. Numai că, în politică, asta nu înseamnă, din păcate, reîntoarcerea la „dialog constructiv”, dezbateri calme și avizate ale proiectelor legislative, și analize „la obiect”, ale deciziilor diverselor foruri administrative. Dacă în timpul „urgenței” impuse de coronavirus, partidele s-au menținut în limitele unei relative decențe, dezbaterile centrându-se pe rostul măsurilor sanitare și pe efectele produse de ele, în anume momente, relaxarea (lansată precaut, prin „alertă”, de guvern) a lăsat loc revenirii la atacurile dure, dintre forțele politice interesate, la susținerea sau blocarea acțiunilor administrației. Lupta politică s-a încins la maximum, și pentru că 2020, este un an electoral, cel al „localelor” și parlamentarelor. Urgența provocată de Covid 19, a dus deja la amânarea alegerilor locale, care trebuiau să aibă loc în iunie. Amânarea lor a devenit imediat un prilej de dispută între minoritatea liberală, aflată la guvernare, și majoritatea PSD-istă (cu aliații ei „firești”). Disputa legată de fixarea datei acestor alegeri a fost tranșată în Parlament, stabilindu-se că în 27 septembrie, românii își vor alege primarii. Fixarea de către Parlament a datei a fost o înfrângere pentru PNL, pentru că, în cei treizeci de ani de după răsturnarea dictaturii ceaușiste, guvernul a avut mereu atribuția constituțională de a stabili el data alegerilor. PSD și aliații săi conjuncturali, UDMR și PRO România (ALDE fiind în moarte clinică) au jucat tare, adresându-se Curții Constituționale cu argumentul primatului legislativului în deciziile majore pentru țară. Iar „neutra” CCR („filială” tot mai accentuat pesedistă) le-a dat cuminte dreptate, cum s-a întâmplat și în cazul tuturor celorlalte solicitări. CCR a devenit, cum am spus, o anexă a PSD-ului, dominată de membrii propuși de partidul lui Ciolacu și sateliții lui. Fixarea datei alegerilor de către PSD (și prelungirea consecventă a mandatelor primarilor în funcțiune) face ca o altă înfrângere a liberalilor, propunerea de revenire la „localele în două tururi de scrutin” fiind respinsă, să atârne foarte greu. Guvernului nu i-a mai rămas decât posibilitatea unei noi amânări, în cazul reapariției unui „al doilea val” al pandemiei.
„Localele” sunt extrem de importante pentru configurarea viitoarelor raporturi de putere în țară. Stabilite înaintea parlamentarelor, rezultatele lor au o influență directă asupra acestora. În majoritatea absolută a localităților mici și mijlocii, cetățenii votează oarecum „în orb”, după cum le-o cere edilul proaspăt ales sau reales. La alegerile pentru mandatul încheiat, PSD-ul, aflat pe „caii mari ai dărniciei dragniste”, a câștigat aproape două treimi din primăriile rurale și din micile centre urbane. Mai mult, el a câștigat și în câteva din aglomerările urbane importante, Bucureștiul – cu valoare simbolică majoră – fiind „perla coroanei” în acest triumf. „Ploaia de fonduri” ce a urmat s-a tradus însă în puține realizări edilitare, primarii aleși având grijă să-și mărească propriile venituri și pe cele ale colaboratorilor apropiați, cheltuind restul de fonduri, aproape în întregime pentru menținerea sub control (prin „ajutoare sociale”, compensații financiare minore etc.) a clientelei politice. Majoritatea așezărilor mici și mijlocii se regăsesc și astăzi în starea de dezvoltare semifeudală în care au fost lăsate de comunism.
Pentru cei mai mulți dintre edilii PSD-iști, prelungirea mandatelor, ca urmare a pandemiei, reprezintă o mană cerească, pentru că le dă timp să-și „strângă oastea” și să lanseze noi promisiuni de „mai bine”, cu viitoarele fonduri redistribuite. Guvernul liberal a făcut, de altfel, eforturi intense, mai ales în contextul crizei sanitare, să le astâmpere „foamea” tuturor primarilor, dar – după dezmățul PSD-ist din primii trei ani de mandat, resursele sunt limitate și sărace. Administratorii PSD-iști au astfel „argumentul” neînceperii sau nefinalizării proiectelor lor edilitare, vinovați fiind, desigur, Orban și miniștrii săi, iar nu Grindeanu, Tudose sau Dăncilă, care au condus „cu succes” guvernele partidului lor. Situația este și mai complicată în marile orașe, unde primarii din PSD (în comparație cu cei ai PNL, care au transformat Clujul și Oradea în citadele occidentale) au dispus de fonduri imense, pentru a realiza îmbunătățiri edilitare de care acestea au absolută nevoie. Majoritatea lor au risipit însă bugetele locale pe spectacole „sunet și lumină”, reparații de fațadă, contracte edilitare oneroase. Sub mandatul Gabrielei Firea, Bucureștiul a ajuns cel mai poluat oraș al României și una dintre cele mai irespirabile capitale europene. În București și în celelalte mari orașe administrate de reprezentanții PSD și ai sateliților lui s-au tocat miliarde de lei pe nimicuri, cetățenii suportând adesea, mai mult sau mai puțin întâmplător, efectele gravelor disfuncționalități din infrastructura localităților în care trăiesc. Cartiere întregi din Capitală s-au pomenit, de multe ori, fără apă caldă sau electricitate, pentru că „companiile municipale” nu s-au înțeles între ele, iar primarul general, împreună cu primarii de sector, erau mai preocupați să schimbe bordurile trotuarelor. Presați de alegeri, la fel ca ceilalți colegi de partid, Firea și-a adus aminte brusc de existența „marilor proiecte urbane”, de sănătatea citadinilor pe care îi păstorește și țipă, acum, împotriva guvernului, pentru că lipsesc fondurile, pentru că opoziția a obstrucționat-o în Consiliul Municipal etc.
Guvernul PNL nu are, practic, cum să contracareze, deciziile majorității parlamentare, dominată de PSD, care speculează până la refuz greșelile guvernării. Alegerile într-un singur tur favorizează, evident, primarii în funcțiune. Singura șansă pentru PNL de a răsturna situația și de a realiza o schimbare efectivă este renunțarea la orgoliul de „mare partid”, nominalizând în țara, candidați unici ai dreptei, după modelul Bucureștiului, unde a fost desemnat Nicușor Dan. Împreună cu USR+ și PMP, PNL-ul poate schimba soarta multor localități ale României.
